Medierea

Prima oara când am intrat în contact cu  ideea de mediere era în cadrul unui program postuniversitar făcut în parteneriat cu o universitate americană, în 2001, având ca temă administrarea comunitară a justiției. Recunosc ca am fost sceptică ca ar putea avea succes în România, gândindu-mă ca lor li se potrivește, sistemul anglo-saxon fiind mult mai simplu din punct de vedere al procedurilor dar și pentru că au o cultură a “gentlemen’s agreement”. Parcă la noi se simte nevoia mai mult de războire, de a-l pedepsi pe celălalt, uitând uneori de motivul inițial al disputei sau de propriile interese.

Ulterior, în perioada 2003-2006 în calitate de mediator și arbitru al ministerului muncii, avizat de Consiliul Economic și Social am gestionat nenumărate situații conflictuale bazate pe conflictele colective de muncă, între sindicate/reprezentanții salariaților și angajatori cu privire la negocierea contractelor colective de muncă. De multe ori am observat că prezența unui al treilea ajută, prin detensionarea situației, prin direcționarea discuției pe interesele părților și găsirea numitorului comun. Iar părțile sunt mai interesate să implementeze soluția pe care au găsit-o împreună, pentru că au  ambele de câștigat…

Astfel, optica mea s-a schimbat, observând că părțile (atunci când există bună-credință) sunt mulțumite când soluția și-o dau singure, iar cel de-al treilea (mediatorul) rămâne un catalizator constructiv al găsirii celei mai mulțumitoare soluții pentru ambele părți.

Apariția în 2006 a Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator a reprezentat un pas înainte, dar ca și mine, mulți au văzut în acel moment doar o bifare a unui capitol de integrare europeana, fără resorturi administrative în societatea noastră.

A fost nevoie de mai mulți pași de construcție legislativă și instituțională, pentru ca această profesie – atât de necesară degrevării și reducerii costurilor administrative ale instanțelor judecătorești dar, mai ales ale părților – să devină o alternativă reală pentru noi toți, indiferent dacă suntem parte sau mediator.

În acest moment instanțele trebuie să informeze părțile aflate într-un proces judiciar despre posibilitatea soluționării conflictului pe această cale, existând posibilitatea ca, în cazul în care diferendul se stinge pe această cale, să-și recupereze cheltuielile judecătorești (deloc neglijabile).

Sfera soluționării alternative a disputelor nu se reduce la cazurile în care părțile se află într-un litigiu, ci în orice situație în care două sau mai multe persoane nu se înțeleg asupra unui subiect, pe care doresc să-l soluționeze, indiferent dacă sunt probleme de percepții asupra unor situații sau de interese cuantificabile în bani. De multe ori problema se reduce  la o nevoie mai mare de valorizare a celuilalt, iar aceste medieri vă asigur că nu sunt ușor de condus, pentru că cel mai greu este să-ți verbalizezi emoțiile în fața unei persoane pe care începi să o simți adversară….

De ce mediere? Pentru că ești stăpânul propriei vieți și nu vrei ca un altul (judecător) să decidă pentru tine.  Pentru că nimeni nu-ți cunoaște interesele mai bine decât tine. Pentru că timpul înseamnă bani și parcurgerea tuturor etapelor procedurale judecătorești durează ani, când problema ta poate fi soluționată în ritmul pe care tu și celălalt îl doriți.  Pentru că este mult mai ieftin decât un litigiu judiciar, cu cheltuieli de judecată care cuprind taxe de timbru, onorarii de experți, contraexpertize, etc. Pentru că problema e a ta și a celuilalt, nu a unei întregi săli de judecată, iar în mediere îți este respectat dreptul la confidențialitate.

Sunt multe de spus, iar eu învăț de la fiecare mediere la care particip. Și, sper sincer să pot fi de folos atunci când cineva are nevoie de o a treia parte, imparțială într-un conflict, pentru a soluționa un diferend!