Serviciile sociale pentru vârstnici. Trecut, prezent, viitor

finante

Rezumat: Societatea umană s-a bazat din cele mai vechi timpuri pe solidaritatea dintre membrii săi, acesta fiind factorul de bază al supraviețuirii speciei umane. Copilăria lungă, precum și factorii multiplii care duceau la incapacitatea de a vâna au făcut ca încă de la formarea primelor ginte să apară forme de asistență a celor mai neputincioși membrii ai săi. Respectul acordat vârstnicilor apare de la cele mai vechi comunități atestate documentar, pentru ca astăzi să devină un punct important al programelor de politici sociale ale societăților bazate pe welfare state.

Îmbătrânirea demografică a statelor occidentale, corelată cu dimensiuni nesatisfăcătoare ale veniturilor de înlocuire la vârsta pensionării și a numărului redus de urmași care să preia sarcina socială a îngrijirii vârstnicilor, determină o obligație directă a societății de a prelua o parte din această sarcină. În acest sens este important să cunoaștem care sunt drepturile și obligațiile vârstnicilor beneficiari de servicii sociale dedicate dar și modul în care aceste drepturi au evoluat în România, pentru a înțelege mai bine contextul actual și viitor.

Abstract: Demographic aging is representing a new reality of modern society, when the level of pensions and number of successors cannot take all responsibility of social services for elderlies. In this perspective, but also in the spirit of solidarity with the ones who are in need, this analyze try to emphasize the rights of elderlies to receive dedicated social services, also in Romania.

Scurt istoric[1]

Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca activitate formală. Statul devine un actor din ce în ce mai important, surclasându-se bisericii abia în epoca modernă[2].

Putem considera că începutul instituționalizat al asistenței sociale a fost creat odată cu apariția legii elisabetane a sărăciei, în 1601 „The Poor Low” (Legea săracilor) în Marea Britanie. Prin acest act normativ se instituie responsabilitatea statului pentru persoanele dependente în general, concomitent cu activitățile de prevenire a cerșitului şi de atragere a săracilor în activități lucrative care reveneau în grija comunităților locale și parohiilor.

Odată cu universalitatea votului (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi cu difuzarea ideilor socialiste, viziunea asupra sărăciei se schimbă, cauza acesteia fiind găsit în sistemul economic şi nu decăderea morală a indivizilor, lenea şi caracterul lor. În primele două decenii ale secolului XX, în ţările europene au apărut legi care acordau prestaţii persoanelor în vârstă,  şomerilor şi  celor care, nu puteau munci din motive de sănătate. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza bugetul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizării și redistribuirii veniturilor, specific asigurărilor sociale.

Totusi, cu mici excepții privind activitatea sporadica a unor instituții caritabile (Biserica Ortodoxă Română, Biserica Catolică și cea Greco-Catolică, respectiv fundații caritabile apărute în perioada interbelică) care să ofere adăpost bătrânilor fără aparținători, în Țările Române legislația nu se apleacă asupra legiferării unor drepturi pentru vârstnici. O excepție o reprezintă drepturile de pensie, bazate pe principiul  pay as you go, legiferate pentru prima oara în Prusia si care apar in Țările Române destul de timpuriu, dacă analizăm statele centrale si de est ale Europei.

Sistemul asigurărilor de bătrânețe pay as you go creat de Otto von Bismark  în 1889[3] se baza pe principiul potrivit căruia fiecare persoană trebuie sa contribuie la un sistem de pensie de-a lungul vieţii, din suma colectată plătindu-se pensionarii (aflați la acel moment în plată). Anuitatea era plătită persoanelor care împlineau vârsta de 70 de ani, în condițiile unei speranțe de viață de 45 de ani, la acel moment. Sistemul se baza și pe contribuția guvernului federal egală cu o treime din costul de subscriere. Cancelarul german și-a prezentat proiectele de reformă în celebrul mesaj adresat Reichstag-ului la data de 17 noiembrie 1881, prin care a emis ideea revoluționară la acel moment, conform căreia statul trebuie să aibă nu numai misiunea defensivă vizând apărarea drepturilor existente dar și pe cea de a promova pozitiv, prin instituții specifice și utilizând mijloacele de care colectivitatea dispune bunăstarea tuturor membrilor săi, în special a celor aflați în nevoie.

În România este adoptată Legea minelor la 21 aprilie 1895. Prin aceasta se instituie asigurarea socială obligatorie a minelor și a lucrătorilor din industria petrolieră, precum și înființarea unei case de ajutor și a uneia de pensii ale căror fonduri să fie alimentate din contribuția egală a angajatorilor și a salariaților. Calitatea de membru al acestor case era recunoscut oricărei persoane peste 16 ani sub condiția bunei purtări (neparticiparea/ neinstigarea la grevă).

Prin modificarea Codului civil in 1912[4] se creează o reglementare unitară a regimului de pensii pentru bătrânețe, boală și pierderea totală a capacității de muncă, stabilind obligația asigurării muncitorilor din toate întreprinderile care foloseau mașini la contribuțiile pentru pensia de bătrânețe prin suportarea acesteia în părţi egale de către muncitor, patron şi stat. Limita de vârstă era de 65 ani, iar perioada maximă de cotizare de 23 ani.

Perioada interbelică aduce odată cu criza financiară a anilor 1930 o întărire a relației sistem economic-nivel de trai, demonstrând că peste noapte oameni cu situație financiară bună, pentru care au muncit susținut, pot rămâne fără nimic în doar câteva ore. Cozile la cantinele sociale din Statele Unite ale Americii dar și în Anglia și Germania schimbă fundamental viziunea asupra sărăciei și readuce în discuție intervenția statului în programele de asistență socială dar și în stabilirea echilibrului pe piața financiară și cea sindicală. De la principiul pieței complet liberele, autoreglate, filozofia economică se îndreaptă spre neoliberalism, susținut de școala lui Keynes și implementat de reforma New Deal a lui Ronald Reagan, acest curent economic fiind și fundamentul teoretic al statului bunăstării sociale.

Influenta acestor idei economice, completate de realitățile postbelice ale celui de al doilea război mondial au dus la construcția Declarației Universale a Drepturilor Omului prin care se asigură universalitatea accesului la securitate socială. În art.22 din aceasta este menționat dreptul oricărei persoane la securitate socială: aceasta este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalități sale.

În anul 1933 este adoptată Legea Ioanițescu, prin care este unificat sistemul de pensii. Conducerea sistemului de asigurări revine statului şi patronilor dar printre elementele negative ale legii sunt neincluderea în sistem a agricultorilor şi a pensiilor de bătrânețe şi a ajutorului de șomaj. Aceasta va fi modificată in anul 1938 şi este introdusă pensia de bătrânețe printre beneficiile salariatului.

La 1 aprilie 1938 se înființează „Fondul Muncii”, ca serviciu în Direcția Muncii. Fondul se constituia din taxele şi amenzile care formau Fondul pregătirii profesionale şi o contribuție patronală de 1% asupra totalității salariilor efectiv plătite de întreprinderile prevăzute de legea pentru unificarea asigurărilor sociale.

Modificările politico-sociale de după cel de-al doilea război mondial au impact direct asupra viziunii sociale centraliste a statului. Prin adoptarea Legii 10/1949 toate fondurile publice sau private au fost incluse în bugetul de stat. Asigurările sociale, după 1949, încep să constituie pilonul de bază al protecției sociale în România, alocațiile pentru șomaj şi cele de asistență socială fiind nerecunoscute. În aceste condiții, fondului de asigurări sociale îi era alocat un procent ridicat din cheltuielile pentru protecția socială, cheltuielile fiind centrate în special pe furnizarea de pensii (de bătrânețe, invaliditate, urmaș), dar au fost introduse şi alte beneficii cum ar fi indemnizația de boală, de deces, de maternitate etc. În legea pensiilor din 1949 era prevăzut un cuantum al pensiei de bătrânețe de 50-80% din salariul mediu lunar pe ultimele 12 luni de activitate, plafonat la o sumă maximă.

În cursul anului 1954 sunt introduse avantaje de pensionare anticipată şi creșterea pensiei pentru cei care-şi desfășoară activitatea în grupe superioare de muncă (I-II), iar baza de calcul a pensiei constituie câștigul mediu brut lunar din ultimele 12 luni de activitate. Contribuțiile sunt plătite doar de către angajatori, toate fiind unități ale statului. Astfel, 5 ani mai târziu sunt introduse în sistemul obligatoriu de asigurări personalul casnic şi muncitorii agricoli, iar legea este completată de Legea nr.27/1966 privind asigurările sociale de stat şi asistență socială prin care se stabilesc noi cuantumuri ale pensiilor prin diminuarea acestora, iar vechimea integrală necesară pentru pensionarea de bătrânețe se stabilește diferențiat pentru femei fiind 20 ani, iar pentru bărbaţi, 25 ani. Se introduce şi noțiunea de pensie suplimentară pentru care este obligatorie o contribuţie personală de 2% din salariu. Prin această lege se preiau din sistemul Ministerului Apărării Naționale pensionarii I.O.V.R. (invalizi, orfani, văduve de război) care vor fi plătiți din fondul muncii (viitorul buget al asigurărilor sociale) până în anul 2001 când aceste plăţi vor fi suportate din bugetul de stat.

Primele semne ale ineficacității sistemului apar în 1968 când, datorită politicii de creştere a natalității din acea perioadă şi a faptului că alocațiile de stat pentru copii se plăteau din fondul de asigurări sociale, s-a ajuns la cheltuieli mari ale fondului, ceea ce a dus la diminuarea cuantumului pensiei.

La 25 noiembrie 1972 este adoptată Legea nr.10/1972- Codul Muncii al Republicii Socialiste România, prin care se realizează câteva modificări de fond si anume se creşte vechimea necesară (viitorul stagiu de cotizare) pentru pensia de bătrâneţe, care, de acum se va numi pensie pentru limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei si 30 ani pentru bărbaţi; scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate, iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere din ultimii 10 de activitate.

Legea pensiilor din 1966 se abrogă odată cu adoptarea Legii nr. 3/1977 prin care se realizează câteva modificări de fond şi anume creşterea vechimii necesare pentru pensie pentru limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei şi 30 ani pentru bărbaţi, în condiţiile menţionate de codul muncii. Scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere, din ultimii 10 de activitate.

După 1989 din punctul de vedere al legiferării drepturilor vârstnicilor situația s-a schimbat, de la o inexistenta a prevederilor la o abundență de trimiteri în texte normative, dar și acte normative dedicate. Din pacate, multe din aceste drepturi si astăzi sunt doar scriptice.

Astfel, prin Constituţie[5], statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

La sfârşitul anilor ’90 deficitul bugetului de pensii a crescut şi a fost necesară începerea reformei sistemului de pensii. Astfel, în data de 17 martie 2000 a fost adoptată Legea nr.19/2000 – Legea pensiilor şi a altor asigurări sociale prin care s-a realizat o reformă a sistemului de pensii bazat pe principiul contributivității, pensia fiind o medie a punctajului obținut de salariat ca urmare a veniturilor realizate și la care a contribuit la fondul asigurărilor sociale de stat. Pentru administrarea acestuia se înfiinţează Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), în prezent Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP), instituţie care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale precum şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Prin Legea nr.17/2000, aprobata in acelasi timp cu Legea nr.19/2000 s-a reglementat pentru prima data asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Legea a suferit mici modificări în acești 16 ani fiind și astăzi în vigoare. Potrivit acesteia persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, în raport cu situaţia sociomedicală şi cu resursele economice de care dispun. Măsurile de asistenţă socială prevăzute de această lege sunt complementare celor reglementate prin sistemul asigurărilor sociale.

Situația actuală

Drepturile persoanelor vârstnice sunt legate de situația lor socio-medicală. În funcție de perioada contribuită au dreptul la pensie (pensie de agricultor, pilon I și pentru, mai tinerii[6] pensionari de invaliditate, și pilonul II) și/sau servicii de asigurări sociale care nu au legătură cu asigurarea de pensie (biletele de tratament, pensii IOVR, pensia soțului supraviețuitor), respectiv, drepturi de asistență socială prevăzute de sistemul de asistență socială. Prevederile generale privind accesul la pensie și modalitatea de calcul a acesteia se regăsesc în Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Dreptul de pensie se deschide persoanelor care au contribuit minim 15 ani la sistemul public de pensii și îndeplinesc vârsta legală de pensionare (60,5 ani femei/65 ani bărbații).

Tot în această lege se regăsește dreptul pensionarilor la bilete de tratament. Au dreptul la un bilet de tratament balenear persoanele care au calitatea de: a)  pensionar al sistemului public de pensii; b)  asigurat al sistemului public de pensii; c) beneficiar al prevederilor unor legi speciale, care reglementează dreptul la bilete de tratament balnear. Din această din urmă categorie, este prevăzută o cotă de maximum 15% din totalul numărului de bilete acordate gratuit categoriilor de persoane beneficiare ale prevederilor unor legi speciale, cu caracter reparatoriu. În cursul unui an calendaristic un beneficiar are dreptul la un billet de tratament balnear.

Nu toți vârstnicii sunt pensionari sau au dreptul la pensie. Pentru cei cărora veniturile le sunt reduse, acestia pot beneficia de drepturile serviciile și prestatiile sociale generale care se bazeaza pe testarea veniturilor (venit minim garantat, ajutoare de incalzire, ajutoare alimentare de la Uniunea Europeana) precum si la servicii speciale dedicate persoanelor vârstnice.

Prin Legea nr.17/2000 se stabilește principiul prin care asistenţa socială pentru persoanele vârstnice se realizează prin servicii şi prestaţii sociale. Totuși, această reglementare nu este generală, simpla îndeplinire a condițiilor de vârstă nu este suficientă pentru a putea fi subiectul drepturilor prevăzute de aceasta, ci trebuie cumulate si alte condiții precum: a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată; e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.

Serviciile comunitare la domiciliu de care persoanele care îndeplinesc condițiile cumulative menționate pot beneficia, sunt servicii sociale privind îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizarii sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodariei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei, respectiv servicii sociomedicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacitaţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate.

Serviciile de îngrijire personală se adreseazã persoanelor dependente care, ca urmare a pierderii autonomiei funcţionale din cauze fizice, psihice sau mintale, necesitã ajutor semnificativ pentru a realiza activitãţile uzuale ale vieţii de zi cu zi. Situaţia de dependenţă este o consecinţă a bolii şi dizabilității şi poate fi exacerbată de absenţa relaţiilor sociale şi a resurselor economice adecvate.

Persoanele vârstnice, evaluate potrivit grilei naţionale de evaluare a persoanelor vârstnice, care nu au venituri sau acestea sunt mai mici decât triplul venitului net lunar luat în calcul pentru stabilirea ajutorului social pentru o singură persoană (aproximativ 42 lei) pot beneficia fără plata contribuţiei de serviciile comunitare la domiciliu.

Grila naţională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin HG nr.886/2000, cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependenţă care se stabilesc prin evaluarea statusului funcţional, senzorial şi psihoafectiv al persoanei vârstnice. Tipurile de servicii recomandate pentru a fi acordate la domiciliu sau în cămin pentru persoane vârstnice se stabilesc pe baza evaluării nevoilor şi încadrării în grade de dependenţă, a situaţiei economice şi sociale a persoanei vârstnice. Pentru evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice se utilizează fişa de evaluare sociomedicală în care sunt menţionate rezultatele anchetei sociale respectiv socio-medicale a echipei formate din 2 asistenţi sociali din cadrul consiliului local şi completată cu medicul specialist al persoanei dependente.

În situaţia în care, datorită nevoilor specifice şi situaţiilor particulare ale beneficiarilor unui anumit tip de serviciu social, costurile necesare furnizării serviciului respectiv depășesc nivelul prevăzut de standardul minim de cost, consiliile judeţene, consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale municipiilor, oraşelor şi comunelor, în calitate de furnizori publici de servicii sociale, alocă sumele necesare din veniturile proprii.

În prezent, serviciile sociale şi socio-medicale se asigură fără plata contribuţiei persoanelor vârstnice care nu au venituri sau acestea sunt mai mici de 5 ori mai mici decât nivelul venitului net lunar luat în calcul pentru stabilirea ajutorului social pentru o singură persoană, respectiv 28,3 lei. Cuantumul ajutorului social se stabileşte ca diferenţă între nivelul venitului minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau al persoanei singure respectiv corelat cu valoarea bunurilor pe care le deţin solicitanţii acestui sprijin financiar. Dacă din calcul rezultă un ajutor social mai mic de 10 lei, se acorda 10 lei. Nivelul lunar al venitului minim garantat este de 141,5 lei pentru o persoana singură. Contribuţia lunară prin contribuție integrală se stabileşte astfel: persoanele vârstnice care au venituri şi sunt îngrijite în cămin datorează contribuţia lunară de întreţinere în cuantum de până la 60% din valoarea veniturilor personale lunare, fără a se depăşi costul mediu lunar de întreţinere aprobat pentru fiecare cămin; diferenţa până la concurenţa valorii integrale a contribuţiei lunare de întreţinere se va plăti de către susţinătorii legali ai persoanelor vârstnice îngrijite în cămine, dacă realizează venit lunar, pe membru de familie, în cuantum mai mare de 600 lei; cuantumul prevăzut la punctul anterior se indexează prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de indicele de creştere a preţurilor de consum prognozat an/an anterior; susţinătorii legali pot acoperi din veniturile proprii contribuţia lunară integrală printr-un angajament de plată.

Potrivit grilei din Anexa nr.4 a HG nr.978/2015 standardele minime de cost/an sunt stabilite astfel:

  1. 600 lei pentru cel puţin 20 de ore pe săptămână, cu un cost de 15 lei/oră pentru sprijin pentru realizarea activităţilor de bază ale vieţii zilnice in cadrul pachetului de servicii de îngrijire personală la domiciliu, destinate persoanelor vârstnice, încadrate în gradele de dependenţă IA, IB şi IC, potrivit Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000 precum și sprijin pentru realizarea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice,. Serviciile constau in pricipal, potrivit prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările ulterioare, în: a) asigurarea igienei corporale; b) îmbrăcare şi dezbrăcare; c) hrănire şi hidratare; d) asigurarea igienei eliminărilor; e) transfer şi mobilizare; f) deplasare în interior; g) comunicare; Sprijin pentru realizarea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice: a) prepararea hranei; b) efectuarea de cumpărături; c) activităţi de menaj şi spălătorie; d) facilitarea deplasării în exterior şi însoţire; e) activităţi de administrare şi gestionare a bunurilor; f) acompaniere şi socializare; f) deplasare în interior; g) comunicare; respectiv: a) prepararea hranei; b) efectuarea de cumpărături; c) activităţi de menaj și spălătorie; d) facilitarea deplasării în exterior şi însoţire; e) activităţi de administrare şi gestionare a bunurilor; f) acompaniere şi socializare.
  2. 700 lei pentru cel puţin 10 ore pe săptămână, însă mai puţin de 20 de ore, cu un cost de 15 lei/oră, pentru servicii de îngrijire personală la domiciliu, destinate persoanelor vârstnice încadrate în gradele de dependenţă IIA, IIB şi IIC, potrivit Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000. Serviciile decontate sunt pentru sprijin pentru realizarea activităţilor de bază ale vieţii zilnice, în principal, potrivit prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările ulterioare (asigurarea igienei corporale; îmbrăcare şi dezbrăcare; hrănire şi hidratare; asigurarea igienei eliminărilor; transfer şi mobilizare) și sprijin pentru realizarea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice, potrivit prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările ulterioare (prepararea hranei; efectuarea de cumpărături; activităţi de menaj şi spălătorie; facilitarea deplasării în exterior şi însoţire; activităţi de administrare şi gestionare a bunurilor; acompaniere şi socializare);
  3. 800 lei pentru mai puţin de 10 ore pe săptămână, cu un cost de 15 lei/oră pentru servicii de îngrijire personală la domiciliu, destinate persoanelor vârstnice încadrate în gradele de dependenţă IIIA, potrivit Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000, fiind decontate serviciile anterior mentionate la pct.1-2.
  1. Propuneri de îmbunătățire a cadrului actual

Îmbunătățirea situației vârstnicilor poate veni pe mai multe paliere care să rezoneze. Creșterea nivelului veniturilor concomitent cu crearea unei piețe concurențiale a serviciilor sociale în care nu doar statul să dețină monopolul (contractarea serviciilor sociale de comunitățile locale ar deschide oportunități de dezvoltare pentru furnizorii privați de servicii sociale pentru vârstnici la standardul de calitate stabilit prin actele normative).

  • Creșterea veniturilor de pensie/înlocuire la vârsta pensionării poate fi atinsă prin următoarele mijloace: Întărirea şi creşterea gradului de conştientizare a efectelor aplicării principiului contributivității și al responsabilității individuale prin:
  1. creşterea gradului de conformare fiscală şi reducerea muncii la negru/ gri pe principiul fiecare ban contribuit contează la pensie, atât în timpul vieţii active cât şi ulterior, pentru veniturile obţinute după pensionare;
  2. creșterea responsabilității pentru veniturile de bătrânețe a persoanelor care lucrează în activități ocazionale și sezoniere, în special în agricultură, prin crearea unui sistem de asigurări complex, având în vedere specificul acestor activități, în sistemul menţionat anterior.
  • Completarea sistemului multipilon ca sursă de multiplicare a veniturilor la bătrâneţe cu încă 2 sisteme de asigurări sociale, care se urmărească eliminarea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale de stat, multiplicarea venitului la bătrâneţe dar şi în egală măsură o stimulare a creşterii economice prin investirea sumelor acumulate în fondurile de pensii private şi de dezvoltare pieţei de capital cu lichidităţi care nu sunt deloc de neglijat, ceea ce generează o creştere indirectă a consumului.
  1. Lărgirea accesului participanţilor la sistemul de pensii obligatoriu privat (Pilon 2) a persoanelor peste 45 ani, cu un minim de 60 de luni de contribuţii pentru deschiderea dreptului la pensie.
  2. Introducerea sistemului privat facultativ de pensii ocupaţionale (Pilonul IV) cu contribuția asiguratului și a angajatorului fără a fi mai mică de un raport de 1:1, stabilit prin pachetul salariat negociat la nivel colectiv aplicabil la nivelul angajatorului, în vederea fidelizării salariaţilor cu deductibilitate fiscală.
  3. Pilonul V ar putea fi un fond public de pensii care să multiplice o parte a veniturilor pilonului I şi ar putea fi bazat pe un fond special, rezultat din administrarea privată a activelor constituite din doua componente: acţiuni ale statului la diferite societăţi comerciale, respectiv, de sume în numerar, provenite din privatizari şi din care să fie plătite pensii de tip ocupaţional ale bugetarilor cu statut special (forţe armate şi siguranţă naţională, personal navigant, diplomaţi). Astfel, în funcţie de opţiunea salariatului, pentru stimularea pe termen lung a profesiilor cu grad mai mare de responsabilitate socială şi uzură, se poate aplica sistemului facultativ public de pensii ocupaţionale în raport de contribuţie 1/3 angajat 2/3 statul.
  4. Crearea de deductibilităţi fiscale, în regim fiscal echivalent pilonului III de pensii, pentru asigurarile de viaţă plătite sub forma de pensie.
  5. Crearea unui program de sanatate adaptat nevoilor persoanelor varstnice, a caror contributie la bugetul asigurarilor sociale de sanatate continua dupa varsta pensionarii (asigurari obligatorii, in conditiile obtinerii unei pensii mai mari de 1000 lei) care sa ofere un grad sporit de confort, de acces la programe de geriatrie si a altor costuri medicale in functie de recomandarea medicului precum si de acoperirere a cheltuielilor de cazare si tratament in cazul in care sunt necesare servicii socio-medicale in regim rezidential (azil, centru de zi).
  • Acordarea de scheme de ajutor pentru facilitarea adaptării la tehnologii şi a aplicării principiului învăţării de-a lungul vieţii pentru persoanele cu vârstă între 55 ani şi vârsta legală de pensionare.

Deasemenea, este necesară transformarea sistemului de coeziune socială dintr-un sistem pasiv în unul proactiv de suport în situaţiile de vulnerabilitate şi de dezvoltare pe termen lung al individului şi familiei, prin:

  • crearea unui sistem integrat de servicii şi prestații sociale pentru grupurile vulnerabile: 1. realizarea unui glosar de servicii sociale accesibil ca informație si accesare, cu focusare distincta pentru fiecare grup vulnerabil şi bazat pe principiul acordării priorității prevenției şi a susținerii serviciilor la domiciliu (costuri reduse, calitate mai bună a vieții) pentru persoanele vârstnice pornind de la nevoile multiple generate de vârsta si boli asociate acesteia; 2. crearea unui cadru legal și instituțional special privind dependența şi aducțiile, cu servicii specializate pentru dependența funcțională datorată vârstei, handicapului, aducțiilor (alcool, droguri) şi pentru bolnavii în stare terminală; 3. crearea unui sistem integrat de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități pornind de la încadrarea în grad de handicap, la planul de recuperare precum și la accesul la educație şi formare profesională accesibilizată și de orientare profesională având ca scop creșterea gradului de ocupare și scăderea gradului de dependență.
  • asigurarea unei corecte utilizări a fondurilor exclusiv în scopul pentru care au fost colectate (de ex. utilizarea sumei colectate din plata angajatorilor care nu angajează persoane cu dizabilități de 4% aplicată la fondul de salarii, pentru finanțarea programelor de incluziune a acestora- scopul colectării sale), respectiv acordate (pornind de la nevoia individuală acordarea de produse, servicii sau prestații sociale sau un mix între acestea) şi reducerea costurilor administrative (inclusiv prin contractarea serviciilor sociale în condiții concurențiale între serviciile publice şi cele private); respectiv in cazul plații suplimentare la asigurările sociale de sănătate pentru pensionarii cu pensii de peste 1050 lei, prin alocarea acestor fonduri cu destinația pentru care a fost colectata si anume programe speciale pentru vârstnici, a căror creare este mai mult decât necesara având in vedere fenomenul îmbătrânirii populației.

Bibliografie

  1. Constituția României
  2. “Dreptul Social din Perspectiva Istoriei Dreptului și Societății Umane”, Denisa Oana Pătrașcu, prezentat in cadrul Sesiunii de Comunicări Științifice CRIFST, octombrie 2015
  3. „Evoluţia Sistemului de Asigurări Sociale din România”, Denisa Oana Pătrașcu, prezentat in cadrul Sesiunii de Comunicări Științifice CRIFST, octombrie 2014
  4. Cioabă Aristide, Păvălan Lorena, Pogăceanu Rozmari, „Societatea civilă şi drepturile omului”, pag. 5,  Ed. Institutului de Teorie Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997
  5. Legea nr.17/2000 privind asistenta socială a persoanelor vârstnice, republicata
  6. Legea nr.19/2000 privind sistemul de pensii
  7. Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
  8. HG nr. 886/2000 pentru aprobarea Grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice
  9. HG nr.978/2015 privind aprobarea standardelor minime de cost pentru serviciile sociale şi a nivelului venitului lunar pe membru de familie în baza căruia se stabileşte contribuţia lunară de întreţinere datorată de către susţinătorii legali ai persoanelor vârstnice din centrele  rezidenţiale

[1] Informatiile din aceasta lucrare au fost folosite pentru articolul cu titlul “Dreptul Social Din Perspectiva Istoriei Dreptului Și Societății Umane”, autor Denisa Oana Pătrașcu, prezentat in cadrul Sesiunii de Comunicari Știinífice CRIFST octombrie 2015

[2] Cioabă Aristide, Păvălan Lorena, Pogăceanu Rozmari, „Societatea civilă şi drepturile omului”, , p. 5  Ed. Institutului de Teorie Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997

[3] Încheind triada legilor de asigurări pentru muncitori începută cu Legea asigurărilor de sănătate, 1883 și Legea asigurărilor de accidente de muncă 1884

[4] Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale, 1912

[5] Art.47 din Constitutia României

[6] Care au aderat voluntar la pilonul II la varsta de pana in 45 ani, respectiv obligatoriu pentru cei de pana in 35 ani la 01.07.2007

Modificarile aduse Codului Muncii de Decizia 884/2015 a CCR

1Prin Decizia 884/2015 publicata in Monitorul Oficial nr.950/22.12.2015 Curtea Constitutionala constată că sunt neconstituționale dispozițiile art.60 alin.(1) lit.g) din Legea nr.53/2003 —Codul muncii, având următorul cuprins: „(1) Concedierea salariaților nu poate fi dispusă: […] g) pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat”.

Abordarea aceasta va avea ca schimbare optica unora din reprezentantii miscarii sindicale care foloseau aceasta functie ca mijloc de aparare impotriva concedierilor, dar poate crea si o deschidere spre abuzuri din partea angajatorului care poate stabili norme de munca suplimentare de nerealizat pentru a justifica concedierea unui lider de sindicat incomod.

Modificarile ulterioare ale Codului Muncii, pe care legiuitorului le va face pentru a se pune in acord cu declararea neconstitutionalitatii art.60 (alin) lit.g din Legea nr.53/2003 vor trebui sa tina cont de schimbarea de viziune privind protectia liderilor de sindicat fata de concedieri, exprimata in motivarea deciziei, ca drept corelativ al angajatorului de a-si organiza activitatea interna.

In motivarea Deciziei 884/2015 Curtea reține că dispoziția de lege criticată face parte din titlul II: „Contractul individual de muncă”, cap. V: „Încetarea contractului individual de muncă”,secțiunea a 2 -a: „Concedierea” (art.58—60) din Codul muncii. Potrivit art.58, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului și poate fi dispusă pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, și anume pentru motive care țin de persoana salariatului (prevăzute la art.61) sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului (prevăzute la art.65). Art.59 instituie interdicții generale de concediere, stabilind că este interzisă concedierea pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală [lit.a)] și pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale [lit.b)], iar art.60 alin.(1) reglementează interdicții temporare de concediere, iar art.60 alin.(2) stabilește că prevederile alin.(1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.

De asemenea, referitor la protecția reprezentanților sindicali, Curtea reține că, potrivit art.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.135/1971, reprezentanții lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, și care ar avea drept cauză calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor, apartenența sindicală sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare”, iar potrivit art.2, „1. În întreprinderi trebuie să se acorde înlesniri reprezentanților lucrătorilor, pentru a putea să-și îndeplinească repede și eficace funcțiile lor. 2. Din acest punct de vedere, trebuie să se țină seama de caracteristicile sistemului de relații profesionale aplicate în țara respectivă, precum și de nevoile, importanța si posibilitățile întreprinderii interesate. 3. Acordarea înlesnirilor nu trebuie să împiedice buna funcționare a întreprinderii interesate.

 Totodată, Curtea constată că art.7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002, prevede că „Statele membre se asigură că reprezentanții salariaților, în exercițiul funcțiunii, beneficiază de protecție și garanții suficiente pentru a le permite să își îndeplinească corespunzător obligațiile care le-au fost încredințate”. Prin Hotărârea din 11 februarie 2010, în Cauza C —405/08, Ingeniørforeningen i Danmark împotriva Dansk Arbejdsgiverforening, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, răspunzând unei întrebări preliminare, că art.7 din Directiva 2002/14/CE trebuie interpretat în sensul că nu impune ca reprezentanților lucrătorilor să le fie acordată o protecție sporită împotriva concedierii, dar a precizat că orice măsură luată pentru transpunerea directivei, indiferent dacă este prevăzută de o lege sau de o convenție colectivă, trebuie să respecte limita minimă de protecție prevăzută la art.7 din Directiva 2002/14/CE. S-a subliniat totodată, în cuprinsul considerentelor, că directiva face referire la un cadru general care stabilește cerințe minime, astfel că, „în ceea ce privește măsurile de protecție și garanțiile care trebuie acordate în privința reprezentanților lucrătorilor, legiuitorul Uniunii a lăsat o largă libertate de apreciere statelor membre, sub rezerva obligației acestora din urmă de a garanta atingerea rezultatelor impuse de această directive.

Având în vedere acest cadru legislativ intern și internațional, Curtea Constituțională constată că protecția persoanelor alese într-un organism sindical este expresia libertății sindicale, prevăzute de art.9 din Constituție, potrivit căruia sindicatele „contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor”. În acest sens, o protecție eficace și garanții suficiente pentru a le permite reprezentanților sindicali să își îndeplinească corespunzător obligațiile care le-au fost încredințate.

In plan legislativ intern, această protecție este prevăzută de dispozițiile art.220 alin.(2) din Codul muncii, care interzic concedierea persoanelor alese în funcții de conducere într-un organism sindical pentru motive ce privesc activitatea sindicală desfășurată, și de art.10 alin.(1) din Legea nr.62/2011 care interzice modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizațiilor sindicale pentru motive care privesc apartenența la sindicat și activitatea sindicală.

Pe de altă parte, însă, dispozițiile de lege criticate interzic absolut concedierea salariaților cu funcții eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepții permise de lege, și anume concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate și concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii), indiferent dacă există sau nu o legătură între activitatea sindicală desfășurată și motivele de concediere, astfel cum sunt prevăzute la art.61 (motive care țin de persoana salariatului) și art.65 (motive care nu țin de persoana salariatului) din Codul muncii.

Din acest motiv, Curtea reține că interzicerea absolută a concedierii, atât pentru motive care țin de persoana salariatului (și anume arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, constatarea inaptitudinii fizice și/sau psihice a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; necorespunderea profesională cu locul de muncă în care este încadrat), cât și pentru motive care nu țin de persoana salariatului (și anume desființarea locului de muncă), îngrădește dreptul angajatorului de a-și organiza în plan intern activitatea, prin limitarea dreptului de a concedia —chiar și în condițiile stricte prevăzute de lege.

Astfel, imposibilitatea absolută a angajatorului de a concedia persoanele care ocupă funcții eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepții prevăzute de lege) reprezintă o limitare a activității economice, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî cu privire la organizarea activității sale în unitate, limitare evidentă, de exemplu, în cazul desființării locului de muncă. Potrivit art.45 din Constituție, accesul liber al persoanei la o activitate economică și exercitarea acesteia în condițiile legii sunt garantate, iar legiuitorul are, astfel, posibilitatea de a stabili condițiile și limitele exercitării activității economice.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că textul de lege criticat contravine art.16 din Constituție, deoarece instituie un privilegiu pentru liderii sindicali, în condițiile în care aceștia se află în aceeași situație ca și alți salariați ale căror posturi sunt desființate și care urmează a fi disponibilizați.

Deși liderii sindicali au un statut special, în sensul că sunt aleși în vederea apărării intereselor salariaților, în ceea ce privește situația obiectivă a desființării postului ocupat, ei se află într-o situație analogă cu ceilalți salariați care nu ocupă funcții sindicale, deoarece concedierea nu are nicio legătură cu activitatea sindicală. Mai mult, tot aceeași calitate de apărători ai angajaților o au și reprezentanții salariaților, aleși în condițiile art.221 și următoarele din Codul muncii, care însă nu beneficiază de acest privilegiu, singura interdicție la concedierea acestora fiind cea prevăzută de art.226 din Codul muncii, respectiv faptul că nu pot fi concediați „pentru motive ce țin de mandatul pe care l-au primit de la salariați”. De altfel, însăși Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr.383 din 23 martie 2011 că diferența de tratament între protecția conferită liderilor de sindicat și cea conferită reprezentanților aleși ai salariaților creează o situație cu efecte discriminatorii. Deși Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că protecția sporită cordată liderilor de sindicat are caracterul unei garanții legale împotriva eventualelor acțiuni de constrângere, de șantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului, aceasta a vizat concedierea dispusă pentru motive ce au legătură cu exercitarea mandatului de către liderii sindicali. Or, dispozițiile de lege criticate instituie o interdicție absolută la concediere, pentru orice ipoteză dintre cele prevăzute la art.61 și 65 din Codul muncii, singura excepție fiind concedierea disciplinară pentru abateri grave sau repetate. Susține că, în cazul de față, este vorba despre o situație obiectivă, respectiv desființarea locului de muncă ocupat de către salariatul care în același timp ocupă și o funcție sindicală, fără a avea nicio legătură cu exercitarea mandatului de lider sindical, aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, desființarea postului a avut loc anterior înființării sindicatului și dobândirii calității de lider sindical de către reclamant.

Ca mijloc de protecție și ca o garanție suficientă legea reglementează posibilitatea salariatului de a contesta decizia de concediere în fața instanței judecătorești, iar dacă se va proba că adevăratul motiv al concedierii îl reprezintă activitatea sindicală, atunci instanța va putea anula decizia în temeiul altor prevederi legale, cum ar fi: art.59 din Codul muncii, art.220 alin.(2) din Codul muncii și art.10 alin.(1) din Legea dialogului social nr.62/2011. De altfel, însăși Convenția Organizației Internaționale a Muncii din 1971 instituie o protecție a liderilor sindicali care să aibă în vedere exercitarea mandatului, iar nu o protecție absolută. În același sens este și Decizia Curții Constituționale nr.1.276 din 12 octombrie 2010, prin care s-a arătat că este neconstituțională „o măsură care nu instituie un raport just de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit”. Caracterul absolut al protecției prevăzute de art.60 alin.(1) lit.g) din Codul muncii are în vedere toate tipurile de concediere (cu excepția celei disciplinare) prevăzute la art.61 și 65 din Codul muncii, cum sunt: cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, cazul în care se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat, cazul desființării locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Or, toate aceste situații au caracter obiectiv, unele fiind constatate de alte organe ale statului, caracter ce poate fi verificat de instanțele judecătorești în cadrul contestării deciziei de concediere. Însă, din modul de redactare a dispozițiilor de lege criticate, rezultă că nu se poate dispune concedierea unui lider de sindicat în niciuna din ipotezele menționate.

În condițiile în care salariatul nu acceptă un alt post vacant compatibil cu pregătirea sa profesională saudacă un astfel de post nu există în cadrul unității, prin interdicția de concediere prevăzută de art.60 alin.(1) lit.g) din Codul muncii angajatorul nu poate înceta contractul de muncă, rămânând în continuare obligat să îi plătească salariul respectivului angajat. Mai gravă este situația în care salariatul este declarat inapt fizic sau psihic, situație în care îi este interzis angajatorului să îl folosească pentru vreo activitate. Or, prin obligarea angajatorului de a menține un salariat care nu mai prestează munca, dar față de care este obligat să îi plătească salariul, în virtutea unui contract de muncă activ, este afectat în esența sa dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art.44 din Constituție. Invocă, în acest sens,

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. În privința pretinsei încălcări a art.16 din Constituție arată că salariații se află într-o situație diferită față de salariații-lideri sindicali, întrucât numai aceștia din urmă contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților. Astfel, salariații – lideri sindicali pot întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiuni în justiție, în numele membrilor de sindicat, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Așadar, prin specificul atribuțiilor lor, aceștia constituie un puternic factor de echilibru e conomic și social, capabil să asigure îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă și de viață ale membrilor de sindicat.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr.107 din 1 noiembrie 1995 și nr.14 din 22 ianuarie 2013) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei,din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, sau din 28 noiembrie 1984, pronunțată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei). În aceste condiții nu se poate susține nici încălcarea art.41 din Constituție, cu atât mai mult cu cât Codul muncii prevede numeroase garanții, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condițiilor de încetare a contractului individual de muncă în urma manifestării unilaterale de voință a angajatorului. Prevederile de lege criticate trebuie coroborate cu art.220 alin.(2) din Codul muncii și cu cele ale art.10 din Legea dialogului social nr.62/2011 și, ca urmare, protecția liderilor sindicali nu este absolută, concedierea acestora fiind posibilă în toate celelalte cazuri prevăzute de Codul muncii (pentru motive care țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de această persoană — art.61 și 65). De altfel, în art.24 lit.a) din Carta socială europeană revizuită se prevede posibilitatea concedierii salariaților pentru „un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, a instituției sau a serviciului”. Totodată, persoanele care exercită funcții eligibile într-un organism sindical sunt remunerate pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, prevăzute la art.223 din Codul muncii, și anume apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale salariaților.

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 34,000 times in 2015. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 13 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Nihilismul vs miscarile de strada

piataIn Biblie aflam ca lumea s-a format din nimic, dar din voia Tatalui, a aparut Pamantul, cerul si apele, vietuitoarele si omul. Pornind de aici, omul e nimic, in lipsa creatiei germinative initiale. Astfel, negarea Creatorului lasa lumii locul pentru materia initiala: nimicul – nihil, cum ar spune latinii.

Sfarsitul sec. XIX a fost prielnic unor concepte identitare nu doar nationaliste cat mai ales existentialiste. Nietzsche “care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”, “Dumezeu a murit!” (deci a trait candva, fara a avea o forma imortala). Relatia cu divinitatea se sparge in negarea alesilor ei pe pamant: regi si imparati, dar si clerici, concepte care continua si in prezent, fiind curente de natura politica (republicanii) respectiv religioasa (anumite culte protestante bazate pe neagarea necesitatii clericului de a intermediera relatia cu Dumnezeu – pastorul putand fi oricare dintre enoriasi) care neaga utilitatea existentei acestora.

Revolutia bolsevica a pornit de la conceputul de anihilare/distrugere a ceea ce implica efectele sociale directe ale creationismului: credinta in transcendent si mutarea crezului spre individ/libertatea individuala si materialism din aceasta rezultand egalitatea cetatenilor (ajungand la acelasi rezultat ca Revolutia franceza, fara a porni de la aceeasi ipoteza – ii diferentia profund abordarea fata de proprietate si stabilirea bazelor unei republici laice dar crestine). Silogismul parea corect in sec. XIX, daca anulam insa principiile credintei privind liberul arbitru, pe care si Biblia si Thora le ating. Alegerea intru credinta apartine doar omului liber, care poate decide in a crede sau nu, dar aceasta nu impiedica existenta credintei in asamblul sau. A crede in ceva nu impiedica existenta acelui ceva, indiferent daca aleg sau nu sa cred in el.

Revenind la nihilisti, acestia nu intotdeauna se identifica cu existentialistii, din contra, par a fi adesea cei care sustin, pana la un punct, inutilitatea existentei, ca rezultanta directa a negarii moralitatii si eticii sociale. Refuzul total al oricarui sistem de autoritate, moralitate și normativitate, lasa in urma doar golul anarchic in fata caruia individul se va regasi mai singur ca oricand.

De la nihilismul existentialist la cel politic nu e un pas mare. A nega o structura politica cu intregul sau set de institutii fara a pleda pentru constructia alteia, este mai contemporan decat am vrea cu “de ceva timp cultura noastră europeană întrega a fost în mișcare spre o catastrofă, cu o tensiune torturanta, care este în creștere de la deceniu la deceniu: neliniștiti, violenti, cu capul înainte, ca un râu care vrea să ajungă la final.. (Voința de putere – Nietzsche)”, “existenta precede esenta – Sartre”.

Anularea increderii fata de societatea prezenta manifestata prin miscari ecologiste, de drepturi ale unor minoritati, respectiv miscari anticapitaliste sunt catalizate adesea de un impuls marginal sau care afecteaza doar o parte a populatiei (mediu, schimbari climatice, drepturile cetatenilor reprezentand a doua generatie de imigranti, caderea pietei ipotecilor) si devin miscari antisistem.

De la inceputul anilor 2000 si pana in prezent a existat cel putin o miscare tectonica anuala a generatiei 70-90 impotriva sistemului: miscarile violente din Londra, Paris si o parte a Frantei, Occupy Wall Street, M15- Indignados, preluarea modelului Indignados in miscarile masive antiausteritate in toate statele – PIGS, pentru a finaliza cu primavara araba si Maidan-ul din Kiev.

Ce au avut in comun aceste miscari: pornesc de la incapacitatea unui sistem (normativ, in principal, politic in general) de a satisface nevoile imediate, dar mai ales asteptarile populatiei (care nu sunt tot timpul acelasi lucru) fata de un punct sau altul de pe agenda publica. Viata cotidiana implica un sir de compromisuri zilnice pe care le acceptam cu seninatate dar care ajung sa devina o povara personala si sociala atunci cand realizam inechitatea care ni se face in comparatie cu altcineva. Ceva ce pare tolerabil devine de netolerat atunci cand limitarile tale obiective nu sunt si ale celuilalt. A cere cuiva sa suporte povara austeritatii cand un altul e clar ca nu o suporta sau chiar profita de pe urma ei, devine de neacceptat abia cand ai comparatia. Exista deci motivatii pertinente ale miscarilor acestora (inclusiv tinerii londonezi isi exprimau clar optiunea de a poseda bunuri la care nu au acces, pentru ca apreciau ca muncesc la fel de mult ca si cei din City, iar retribuirea este injusta fata de nevoile lor).

Miscarile in mare parte se coaguleaza utilizand capacitatea de comunicare larga pe care o permite social media. Daca Revolutia franceza la 1789 s-a bazat pe tipar si ziare, miscarile de azi se propaga instant cu un click si un event creat pe reteaua de socializare. Avantajul e rapiditatea si accesul tinerilor si a celor mai informati membrii ai societatii, dezavantajul este lipsa de acces la acestea a unei paturi mari si crititce (putem sa le identificam chiar ca generatii, in special cele nascute inainte de anii ’60[1]), incapabile astfel sa participle, decat post-factum cand revolta este in plina dinamica si are propria miscare centrifuga. De aceea, multi nu se vor simti reprezentati de pozitia protestatarilor din piata apreciind ca propriile valori care le-au fost incalcate sunt superioare ca motivatie celor solicitate de acestia – (atingand alte paturi descoperim probleme diferite: nivelul pensiilor, accesul la medicatie sau lipsa echipamentelor de lucru pentru activitatile curente ale unor meserii vitale, salarizarea inechitabila a unor categorii socio-profesionale in comparatie cu altele spre ex.). Conflictul de ideologie are efect asupra nerecunoasterii protestatarilor ca fiind reprezentantii populari. Deci primele minusuri: reprezentativitate scazuta, acces redus la coagularea miscarii si motivatii care nu rezoneaza cu masa critica populara sau din alt segment de varsta.

Din amestecul de situatii de mai sus, este greu ca miscarea de revolta sa fie finalizata cu o platform de constructie socio-politica.

A dezvolta o democratie inseamna sa pornesti de la individ spre institutii, ca institutiile sa se indrepte spre individ. A nega institutiile inseamna implicit a nu avea cine sa se mai indrepte si sa sustina individul.

Pentru o democratie vie miscarile de revolta sunt necesare si trebuie sa intre intr-un firesc acceptat de toti bazat pe libertatea de exprimare. Insa, pentru ca aceeasi democratie sa fie vie e nevoie ca liderii lor sa aiba clare mijloacele de schimbare si ce anume doresc sa schimbe pe un parcurs rezonabil de resurse: atat umane, cat si financiare si de timp. Altfel, orice miscare va finaliza ca toate cele mentionate anterior: schimbari de legislatie punctuale (intarirea spre ex. a controlului financiar, fara neaparat o contragarantare – aspectul sperat dar neformulat in criza ipotecilor, spe ex), sau presiuni puternice pentru guvern in negocierea cu creditorii externi (cu garantarea insa din partea acestora a unui parcurs de masuri ce pot intra in zona de austeritate, deci exact opus celor pentru care luptau manifestatii). Avem insa si experienta Maidanului si a primaverii arabe care au schimbat structura politica si sociala intr-un decor de instabilitate politica, generator de instabilitate regionala.

Pentru rezultate coerente a unei miscari de revolta/nemultumire e necesar deci de raspuns la intrebarile bazale: cine, ce, cum si cand. In masura in care raspunsurile ii vor satisface pe cat mai multi, miscarea va avea efect, nu doar imediat. Pentru asta e nevoie ca liderii miscarii sa aiba: 1. solutii potentiale pe care sa le propuna si 2. oamenii care pot construi solutia la fiecare nivel. Abia atunci, masa cu o dinamica mai putin accentuata, oamenii care azi se limiteaza la a privi la televizor, vor fi parte a solutiei, cand vor avea minime certitudini ca este calea spre a indeparta abuzurile si inechitatile si vor fi parte a schimbarii propuse. Iesirea din zona de confort a fiecaruia, bazata pe stiinta supravietuirii pret de o generatie nu va fi usoara si nici imediata, dar avem constiinta colectiva ca e necesara si unica ca solutie.

Alftel, negand pe tot si toate, ne vom intoarce la materia intiala in lipsa Creatorului: nimicul.

[1]Aceasta generatie din est este total diferita ca structura de convingeri fata de cea din vest, nascuta in plina revolutie sexual si care a traversat dificil perioada postindustriala, plina de revolte si somaj, cu o constiinta civica forjata adesea in lupte de strada si manifestatii violente.

Neconstitutionalitatea alocatiilor pentru copii diferentiate

577987_10151283106497259_195187159_nIn acest an, ajunul Zilei Internationale a Copilului ne gaseste dezbatand un subiect important pentru copiii din Romania si pentru familiile lor: dublarea alocatiilor pentru copiii in varsta de peste 2 ani de la 42 lei la 84 de lei si opinia unora din membrii Guvernului privind acordarea diferentiata a alocatiei pentru copiii in functie de veniturile parintilor.

Acest subiect a mai facut obiectul dezbaterilor si in trecut, astfel art.1 din Legea nr.61/1993 prevede faptul că „se instituie alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire a statului acordată tuturor copiilor, fără discriminare şi că beneficiază de alocaţe de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani”.

Obligatia statului de a proteja copiii si tinerii este prevazuta de art.49 alin.(2) din Constituţie, legiuitorul constituent prevazand urmatoarele: „statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege”. Dreptul la alocatie al copiiilor este reglementat de Constitutie, nimeni neputand stabili altfel.

In acest sens este de mentionat faptul ca in Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr.277/2006 privind art.1 din Legea nr.61/1993, se retin urmatoarele: “norma constituţională înscrisă în cap.II privind drepturile şi libertăţile fundamentale nu prevede şi nu permite, în definirea subiecţilor dreptului la alocaţiile acordate de stat, nici o altă condiţie în afara aceleia ca beneficiarii să fie copii. Această consacrare a dreptului copiilor la ocrotire specială, sub forma alocaţiilor acordate de stat fără nici o discriminare, corespunde principiilor generale care stau la baza statului român, prevăzute în art. 1 alin. (2) din Constituţia României, şi prevederilor privind ocrotirea copiilor, cuprinse în Declaratia Universală a Drepturilor Omului, în Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în alte pacte şi tratate la care România este parte. (…) aceste obiective sunt independente în raport cu scopul de ocrotire specială a copiilor avut în vedere de Constituţie prin consacrarea dreptului la alocaţii acordate de stat. Curtea Constituţională reţine în acest sens că atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare, nu se poate face cu încălcarea Constituţiei, a cărei respectare este, potrivit art. 1 alin. (5), obligatorie. In consecinţă, Curtea Constituţională constată că prin textele de lege care formează obiectul excepţiei se condiţionează acordarea alocaţiei pentru copii (…), limitări vădit contrare atât art.49 alin. (2) din Constituţie, mai sus citat, cât şi prevederilor art.16 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Obiectul supus dezbaterii Curtii Constitutionale era limitarea dreptului la alocatie al copilului care frecventa o unitate scolara care nu era inclusă în evidenţa Comisiei Naţionale de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Preuniversitar. Desi obiectul dezbaterii este diferit, apreciez ca pozitia Curtii Constitutionale a Romaniei este clara pentru orice forma de discriminare a acordarii alocatiei pentru copii.

In acest fel, consider ca este deschisa calea ridicarii exceptiei de neconstitutionalitate pe motiv de discriminare in raport cu vârsta, a art.3 alin.(1) Legea nr.61/1993, care stabileste acordarea diferenţiata a cuantumului alocatiei pentru copii în funcţie de vârsta acestora, astfel potrivit art.3 alin.(1) din aceeaşi lege „cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în raport cu indicatorul social de referinţă, denumit în continuare ISR (500 lei), după cum urmează:  a) 0,4 ISR pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani (sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap); b) 0,084 ISR pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 18 ani”.

Aprecierile referitoare la sporul negativ demografic al Romaniei incepand cu anul 1991, piramida inversata a varstelor, impactul reducerii populatiei asupra PIB-ului potential si al tipului de alocari bugetare in urmatorii 30 de ani, dar si efectele prezente ale resurselor reduse ale familiilor cu copii (rata cea mai mare de saracie se regaseste in familiile cu 2 si mai multi copii) cu impact direct asupra nivelului de educatie viitor, nivelului de sanatate al generatiilor viitoare; gradul cel mai mare de deprivare materiala la nivelul copiiilor din Europa (nu doar din UE) il au copiii romani – aprox. 78% fata de o medie EU28 de 24% (UNICEF), rata cea mai mare de mortalitate infantila si de boli congenitale din UE,  precum si a faptului ca parintii sunt cei care obtin veniturile si nu copiii care sunt beneficiari ai veniturilor, neavand nicio posibilitate de a modifica calitativ sau cantitativ aceste venituri ale familiei – sunt doar cateva din realitatile de care raporturile juridice dintre guvernanti si cei mai vulnerabili dintre cetatenii sai, copiii, trebuie sa tina cont.

Sistemul de pensii din România. Provocări şi posibile soluţii

academia-oamenilor-de-stiinta-din-romania-150x150

Articol prezentat in cadrul Sesiunii de Primavara AOSR 26.03.2015

1. Situaţia actuală

Astăzi, doar 4,3 milioane de salariați îi susțin pe cei 5,184 milioane de pensionari și beneficiari de indemnizații plătite de Casa Naţională de Pensii Publice. În 2014, la fiecare persoană de peste 65 de ani existau 5 persoane apte de muncă (15-64 ani), dar mai puţin de o persoana era salariat care plătea contribuţii pentru sistemul public de pensii . Acest fapt determină o rată nesustenabilă de dependență de peste 1,3 pensionari și beneficiari de indemnizații pentru fiecare salariat, ceea ce generează un deficit al sistemul de pensii de aproximativ 3 miliarde de euro în fiecare an, datorii care se transmit generațiilor următoare. Din păcate, aceste costuri care cresc an de an pe fondul îmbătrânirii populației și al resimțirii decalajului de dezvoltare al României față de celelalte state membre ale Uniunii Europene .
Efectele negative asupra sustenabilităţii financiare a sistemului public de pensii datorate îmbătrânirii populaţiei sunt determinate în principal de: 1. creşterea speranţei de viaţă a populaţiei, 2. scăderea natalităţii şi, nu în ultimul rând, 3. migraţia fortei de muncă active. Criza financiară a agravat şi mai mult problemele structurale create de îmbătrânirea populaţiei, cu care se confruntă întreaga civilizaţie occidentală, unde sistemele de pensii se confruntă cu dificultăţi mari în a-şi îndeplini promisiunile privind pensiile, din cauza creşterii şomajului, a diminuării creşterii economice, a creşterii nivelurilor datoriei publice şi a volatilităţii pieţelor financiare .
Sistemul de pensii din România, față de alte state, se confruntă şi cu efectele negative ale unor măsuri luate pentru a oferi alternative la reducerea locurilor de muncă, precum: pensionările anticipate masive în anii ‚90, care au redus numărul de contribuabili cu circa 5% şi au majorat numărul de pensionari cu peste 16% ; creşterea masivă a pensionărilor datorată încadrării în grupe superioare de muncă; uşurinţa cu care s-au obţinut pensionările de invaliditate fără bază legală. Rezultatul acestor măsuri, este că astăzi doar 73,2% dintre pensionari şi-au încetat activitatea ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale de vârstă și vechime. Vârsta medie reală la data pensionării, a fost de 56,9 ani, este cea mai mică din Uniunea Europeană , mult sub cerința legală din prezent de 64,5 ani pentru bărbați și 59,5 ani pentru femei.
Rata de ocupare în rândul pensionarilor este una din cele mai mici din Uniunea Europeană, doar 20,9% din pensionari au fost/sunt după pensionare persoane ocupate, iar dintre aceştia majoritatea covârşitoare a pensionarilor ocupaţi lucrau în sectorul agricol (97 %) şi aveau statut profesional de lucrător pe cont propriu sau lucrător familial neremunerat (98,5%), doar 1,5% au lucrat/ lucrează ca salariaţi. De asemenea, sunt peste 272 mii persoane care nu primesc pensie și nici nu au contribuit vreodată la un fond de pensii. Cu o pensie medie în sistemul public de pensii de 847 lei , din care peste 10% (8% din totalul pensionarilor de asigurări sociale şi 22,6% din totalul pensionarilor din fostul sistem al pensionarilor agricultori ) sunt beneficiari ai indemnizaţiei sociale pentru pensionari (cunoscută ca pensia minim garantată în valoare de 400 lei), rata medie de înlocuire a venitului salarial prin pensie ca raport între pensia medie realizată anual şi venitul mediu salarial (brut sau net) realizat în acelaşi an este de 0,57.
Dacă în 1990 la fiecare salariat existau 0,4 pensionari, raportul s-a inversat începând din 1998 iar în prezent la fiecare salariat sunt 1,3 pensionari; la orizontul anului 2060 la fiecare salariat vor fi 1,5 pensionari. În cifre absolute în anul 1990 erau 3,58 mil. pensionari și 7,997 mil. salariati iar astăzi sunt 5,184 mil. pensionari (cu un milion mai putin decat in 2001) si 4,4 mil. salariati. Rata de dependenţă economică a vârstnicilor determină ca raport înte persoanele în vârstă inactive (65+) şi populaţia ocupată totală (20 – 64 ani) va crește de la 32 in 2010 la 109 in 2060, în timp ce rata totală de dependență ca raport între populaţia inactivă totală şi populaţia ocupată va crește de la 131 în 2010 la 217 in 2060. Migraţia forţei de muncă – aprox. 4 mil. persoane active în decurs de 20 ani, un număr aproape egal cu totalul actual al salariaţilor din România, fac dificilă găsirea unui echilibru rezonabil între veniturile pensionarilor şi contribuţiilor persoanelor active, care au de asemenea propriile probleme cu rata sărăciei . În acelaşi timp, raportat la restul populaţiei, vârstnicii au cea mai mică rată a sărăciei (3%) .
România se află în primele 5 state membre UE care vor cunoaşte cel mai rapid ritm de îmbătrânire a populaţiei în următoarele decenii. Mediana vârstei populaţiei va ajunge la 46 de ani în 2030 şi 52 de ani în 2060, de la 39 de ani în 2011. Speranța de viață după vârsta de 65 de ani este de 17,2 ani la femei și de 14 ani la bărbați și va crește în 2030 la 20 ani la femei și 16,9 ani la bărbați, pentru a ajunge la 23,8 ani la femei și 20,8 ani la bărbați . Acest lucru va determina o creștere a populaţia vârstnică de la 3,2 milioane de persoane (2007) la peste 5,1 milioane în 2050, ponderea acesteia ajungând la 31,5%, faţă de 14,9% în 2007.

Cu o rată de înlocuire a venitului la bătrâneţe faţă de salariu de 58% (rezultat ca raport al pensiei medii la salariul mediu ) şi cu o sustenabilitate redusă a bugetului de pensii publice, bazat pe aprox. 2,5% transferuri de la bugetul de stat şi cu o rată de dependenţă de 0.93% a raportului angajat (4,3 mil. pers)/pensionar (5,4 mil pers) sistemul public de pensii îşi arată limitele în prezent, lăsând un potenţial de înlocuire redus pentru generațiile tinere și active. Deşi, speranţa de viaţă în România (74,6 ani ) nu este încă la nivelul mediei UE (77,55 ani), trendul ascendent al acesteia, corelat cu sporul negativ al populaţiei (0.83) generează inversarea piramidei demografice .
Ieşirea la pensie a generaţiei decreţeilor, a celor aproximativ 1,7 milioane de români care s-au născut în anii care au urmat Decretului-Lege nr.770/1966 care interzicea avortul (1966-decembrie 1989), începând cu anul 2023 (femei) respectiv anul 2026 (bărbaţi) – pensie anticipată, va adânci decalajul dintre persoanele active şi pensionari, într-un orizont de timp de 8 ani. Impactul financiar va fi completat de cel al intrării în plată şi a primei generaţii de participanţi ai sistemului de pensii administrat privat – Pilon II, începând cu anul 2024 (femei), respectiv anul 2027 (bărbaţi), pentru participanţii (voluntari) care la data primei aderări, anul 2007, aveau vârsta de 45 ani.

Situaţia persoanelor active

România se situează pe locul doi în UE din punctul de vedere al riscului de sărăcie sau excluziune socială, potrivit Băncii Mondiale în anul 2012, 41,7% din populaţie fiind afectată, numărul celor săraci sau excluşi din punct de vedere social a rămas destul de stabil până în prezent, aproximativ 8,9 milioane de persoane. Din segmentul cel mai vulnerabil se regăsesc familiile cu peste 2 copii, în condiţiile în care rata deprivării materiale la copii este cea mai mare din UE de 78%, faţă de o medie UE 27 de 21% . În acest context, cel mai puţin afectaţi de sărăcie, fiind surpinzător, pensionarii . Astăzi populaţia afectată de lipsuri materiale grave reprezinta 29,4% din totalul populaţiei României, rata sărăciei diferă în funcţie de statutul profesional: rata sărăciei fiind 1%, pensionarii 2%, lucrătorii pe cont propriu 12%, şomeri 9%, studenţi 6%, persoanele casnice 10% .
Chiar şi în cazul persoanelor ocupate situaţia nu este îmbucurătoare, având în vedere faptul că rata sărăciei în cadrul acestei categorii este de 19% , ceea ce înseamnă că unul din 5 salariaţi nu pot avea un nivel de viaţă la un nivel care să le asigure minimul necesar vieţii. De altfel, veniturile din muncă acoperă doar aproximativ 80% din necesităţile angajaţilor cu salarii insuficiente, diferenţa fiind completată din trasferuri sociale şi din pensiile părinţilor. Salariile reduse şi povara fiscală ridicată încurajează munca la negru, care reprezintă cea mai mare parte din economia subterană. România are cea mai extinsă economie subterană din UE raportat la mărimea economiei, reprezentând 28,4% din PIB
Gradul redus de ocupare este unul din cauzele acestui procent de persoane aflate în situaţii de risc de excluziune socială şi de sărăcie absolută , respectiv, relativă. La rându-i, acesta are cauze multiple atât de ordin individual (nivel precar de educaţie, stare de sănătate, situaţie familială, demotivare) cât şi colectiv (dezvoltare locală insuficientă pentru a susţine/ crea locuri de muncă, neadecvarea curiculei şcolară la nevoile pieţei, cultură antreprenorială scăzută, lipsa serviciilor sociale de suport a persoanelor dependente din familie). Rata de ocupare scăzută a femeilor şi a grupurilor vulnerabile de ex. a persoanelor cu handicap (doar 12,7%, cea mai mică din UE, raportat la o medie de 49,8% EU28) sau a tinerilor ieşiţi din sistemul de protecţie a copilului ne arată câtă resursă umană pierde România, concomitent cu costul ridicat al administrării sistemului de prestaţii sociale, bazat pe testarea veniturilor şi mijloacelor de obţinere a veniturilor, dar care are încă o rată ridicată de vulnerabilitate la factorii de risc (eroare, fraudă, corupţie).

Pornind de la principiul că „cel mai bun program social este un loc de muncă ”, consider că motorul ieşirii din sărăcie este creşterea ratei de ocupare, astfel odată crescută rata ocupării se reduce şi rata de dependenţă de ajutoarele sociale, crescând calitatea vieţii nu doar persoanelor scoase din zona de dependenţă socială ci şi a celorlalţi prin afluxul de capital social în întreaga economie. Pentru atingerea acestui obiectiv măsurile de ocupare trebuie să fie completate de măsuri de asistenţă şi protecţie a familiei, în special a femeii, cea care se regăseşte cultural în situaţia de a îngriji persoanele dependente din familie. România are printre cele mai reduse numeric servicii de îngrijire a copilului (15% din copii sunt inclusi in crese respectiv 59% in gradinite) ceea ce duce la o revenire pe piata muncii intarziata pentru femei .
Deşi rata şomajului BIM a rămas relativ constantă în 2012-2013 ani, fiind pentru anul 2013 de 7,3%, şi cu o scădere la 6,5% pentru anul 2014, în limite sub alte state membre, aceste cifre trebuie corelate cu rata ocupării (59,7%), una din cele mai scăzute din UE și cu cea a productivităţii muncii (59,5%), pe ultimul loc din Uniunea Europeană, ceea ce schimbă perspectiva ratei reale a şomajului.
O altă problemă a ocupării forţei de muncă actuale este rata şomajului de lungă durată (în şomaj de un an şi peste) care, deşi numeric nu este mare, (3,4%) ascunde în fapt o migraţie a forţei de muncă înspre mediul rural/urban in forme informale de ocupare respectiv, înspre alte state, concomitent cu o reducere a încrederii a celor care rămân în capacitatea de a-şi găsi un loc de muncă şi intrarea lor în dependenţa ajutoarelor sociale (83% dintre persoanele inactive declară că nu caută un loc de muncă şi nu sunt disponibile să înceapă lucrul nici dacă li s-ar oferi un post). În acest context, incidenţa şomajului de lungă durată este de aproximativ 46,4% raportată la numărul şomerilor de lungă durată care reuşesc să îşi găsească un loc de muncă, iar în mediul urban este de 51%.
Impactul acestei rate scăzute a ocuprii este mai dramatică pentru tineri (15-24 ani), unde rata şomajului este de 24,3%, a celui de lungă durată (în şomaj de şase luni şi peste) a fost de 14,2%, iar incidenţa şomajului de lungă durată în rândul tineretului de 59,9%, în condiţiile scăderii cu 2 pp în 2013 a ratei ocupării în rândul tinerilor, la 22,8%. În concluzie, doar 2 din 10 tineri este salariat.
Factorii care generează aceste realităţi şi comparaţia negativă faţă de celelalte state membre sunt, pe de o parte, decalajul tehnologic al economiei în ansamblul său, numărul mare al persoanelor care lucrează în agricultura de subzistenţă dar şi calificarea neadaptată cerinţelor pieţei. Astfel, se observă că nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare îl au absolvenţii învăţământului superior (81,7%), iar pe măsură ce scade nivelul de educaţie, scade şi gradul de ocupare. Astfel, la nivelul anului 2013 erau ocupate 62,9% dintre persoanele cu nivel mediu de educaţie şi numai 42,1% dintre cele cu nivel scăzut de educaţie. Chiar şi în acest context, activităţile cu salarii mici devin neatractive, astfel în agricultură au scăzut cu 48 mii persoane numărul celor salarizaţi, respectiv al celor care au lucrat în învăţământ (-22 mii persoane), sau în sectoare unde consumul contractat reduce numărul locurilor de muncă, precum în zona intermedieri financiare şi asigurari (-13 mii persoane) sau ca urmare a unor angajamente ale guvernului cu troica precum producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică respectiv administraţie publică şi apărare (ambele activităţi cu -11 mii persoane fiecare).
Aparent paradoxal, există domenii de înaltă calificare unde resursa umană este dificil de găsit. Se închid secţii de spital în lipsa unor medici specialişti, iar centrele de cercetare-dezvoltare ale marilor companii au adesea personal importat. Cu toate acestea, România rămâne unul din principalii furnizori de resursă umană înalt calificată din Uniunea Europeană dar şi SUA sau Israel. Din păcate la nivelul pierderii nete prin migraţie, la fiecare 2,47 minute pleacă un român definitiv din ţară .

În concluzie, ponderea angajaţilor în total populaţie este de 31%, faţă de 44% Germania, ceea ce situează România pe locul 25 din UE al numărului de contribuabili în total populaţie. Astfel, România, o ţară cu o populaţie de 20 de milioane de persoane, din care aproape jumătate (9 milioane) sunt apte de muncă, numărul de salariaţi care lucrează legal este de 4,3 milioane, din care 1,1 milioane bugetari, la care se adaugă aproximativ alte 2 milioane sunt persoane active dar fără forme legale (însă al căror impact se regăseşte în consum). În comparaţie Germania, la o populaţie de 80 de mili¬oane de persoane din care jumătate sunt apte de muncă (39,5 milioane de oameni), ca angajaţi sunt înregistrate peste 35 de milioane de per-soane.

Având în vedere cele de mai sus, se identifică mai multe probleme corelate:
a) rata redusă de ocupare – problema reală a numărului redus de persoane contribuabile cu impact în prezent dar şi care vor fi vulnerabile la vârsta pensionării;
b) rata de productivitate redusă a celor activi cu impact implicit la nivelul salariilor lor;
c) rata ridicată a şomajului în rândul tinerilor cu influenţă asupra migraţiei forţei de muncă active, cu implicaţii complexe asupra demografiei (impact economic negativ – sistemele de asigurări sociale, îmbătrânirea populaţiei, creşterea sporului negativ, încetinirea consumului, creşterea cheltuielilor pe segmentul sanitar şi reducerea celui de învăţământ, cercetare –dezvoltare);
d) riscurile inactivităţii prelungite – neadaptare profesională şi dependenţă de ajutoarele sociale, risc de marginalizare socială a unui procent major din populaţia activă;
e) riscul ridicat de sărăcie al persoanelor angajate, cu impact asupra motivaţiei de a munci.

3. Tendinţe privind situaţia viitoare a sistemului de pensii

Potrivit prognozelor decila de vârstă cea mai afectată va fi populaţia tânără care va cunoaşte o scădere semnificativă, de la 3,3 milioane în 2007, la 2,3 milioane în 2030 şi la numai 1,6 milioane în 2050 . Acest lucru are efect asupra ratei fertilității, numărul potențialelor mame scăzând, dar și asupra numărului de persoane active (-53,7% diferenţa 2050/2010). În ipoteza menţinerii fertilităţii la 1,3 copii la o femeie şi fără a lua în calcul fenomenul de migraţie, populaţia României este estimată a fi în 2050 de 16,083 milioane persoane (prognoza medie) . Proiecția ratei a fertilității demonstrează un decalaj între România și media europeană, de la 1,38 la 1,59 in 2010, care se accentuează în timp, la 1,41 (România) la 1,62 (UE) în 2020 pentru a ajunge la 1,48 (România) față de 1,66 (UE) în 2040. Ţările din Uniunea Europeană pot însă să compenseze sporul natural negativ printr-o migraţie netă .
Costurile nereformării sistemului de pensii sunt mari și nu se opresc la aceste cifre:
1. scăderea numărului de contribuabili, rata de scădere în perioada 2010–2060 fiind estimată la peste 16% corelativ cu creşterea numărului de pensionari, rata de creştere estimată pentru intervalul 2010–2060 fiind de peste 15%;
2. accentuarea deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat, estimându-se că în anul 2050, deficitul, ca procent din PIB, poate ajunge la circa 12% (de la 7-8%);
3. reducerea cu 59% a nivelului mediu al beneficiilor din sistemul public de pensii pentru a menţine sustenabil sistemul de pensii din punct de vedere fiscal (dacă vârsta de pensionare şi structura actuală a sistemului nu se modifică);
4. reducerea ratei medii nete de înlocuire, de la 48,9% în 2010 la 23% în 2050, dacă se optează pentru reducerea beneficiilor, în scopul menţinerii echilibrului financiar al sistemului public de pensii;
5. creşterea vârstei de pensionare la nivele dramatice – 70 de ani, pentru ca sistemul de pensii să devină sustenabil din punct de vedere fiscal (fără a fi nevoie de transferuri de la bugetul de stat, toţi ceilalţi parametri ai sistemului public de pensii fiind păstraţi neschimbaţi) .
4. Posibile soluţii/ măsuri pentru întărirea sustenabilităţii viitoare a sistemului de pensii din România

Situaţia prezentată obligă la luarea măsurilor de creştere a numărului de persoane contribuabile raportat la numărul de pensionari, prin creşterea vârstei de pensionare, dar care se loveşte de limitele fizice ale numărului de locuri de muncă pe care piaţa muncii le poate genera şi a ratei de ocupare a persoanelor după vârsta de pensionare, corelativ cu măsuri proactive pentru familie şi cuplurile tinere. În acest context, este necesară de asemenea, multiplicarea veniturilor la bătrâneţe sau în caz de invaliditate, prin utilizarea tuturor resurselor potenţiale.
Din acest motiv, modalitatea de a echilibra structural sistemul de pensii implică un complex de măsuri integrate pentru creşterea bazei de contribuabili prin creșterea numărului de salariați şi/sau alte forme de contribuabili şi îmbunătăţirea raportului de dependenţă intergeneraţională, reducerea pe viitor numărului de pensionari şi multiplicarea resurselor de venit pentru bătrâneţe, în scopul obţinerii unui venit decent corelat cu nevoile multiple ale persoanelor vârstnice.

a. Modalităţile propuse de a realiza creşterea ratei de ocupare cu 10% până în anul 2020 şi îmbunătăţirea raportului de dependenţă intergeneraţională sunt:
1. focalizare pe locurile de muncă verzi şi de economie socială, având în principal următoarele grupuri ţintă: tineri cu vârste între 16 şi 25 de ani; lucrători cu vârsta între 50 şi 64 de ani; persoane cu responsabilități familiale complexe; tinerii din mediul rural, minorități etnice, inclusiv minoritatea romă; măsuri active de creştere a atractivităţii utilizării formelor alternative de energie electrică, cu un potenţial de creare a peste 50.000 locuri de muncă;
2. creşterea ratei de ocupare a persoanelor vârstnice: măsuri active pentru ocuparea locurilor de muncă pensionari şi pentru susţinerea antreprenoriatului pentru persoane peste 50 ani; subvenţionarea programelor de formare profesională şi recalificare pentru persoane vârstnice;
3. reducerea fenomenului “migrației creierelor”prin acordarea de facilități angajatorilor care crează noi locuri de muncă pentru tineri, mai ales a celor din mediul rural, iar pentru creșterea atractivității pieței muncii interne pentru aceştia;-acces la credite pentru locuință și studii cu rate ale dobânzilor accesibile și restituibile pe termen lung, garantate de stat;
4. creşterea calificării şi implicit, a productivităţii muncii prin introducerea obligativităţii angajatorului de a oferi cursuri de formare și/sau specializare profesională de minim 5 zile lucrătoare/an pentru angajaţi pentru creșterea productivității muncii și a ratei de ocupare contrabalansată de sancţiuni în cazul nerealizării obligaţiei; acordarea dreptului angajatorului de a opta pentru un program de formare profesională pentru salariaţii săi, finanţat din bugetul asigurărilor sociale de şomaj la 5 ani, respectiv la 3 ani în cazul retehnologizării; promovarea burselor private în parteriat cu unităţile de învăţământ, utilizabile de orice tip de angajator, pentru formarea de viitori salariaţi potrivit profilului propriu, inclusiv prin utilzarea tichetului social ; promovarea studiilor medii tehnologice, pentru o forţă de muncă calificată;
5. reducerea fenomenului muncii la negru şi întărirea disciplinei fiscale prin creşterea transparenţei şi reducerea costurilor administrative pentru angajator şi întărirea responsabilităţii individuale prin accesul transparent al asiguratului la informaţiile personale privind asigurările sociale acumulate cu implicaţii asupra gradului de responsabilitate individuală pentru veniturile de înlocuire;
6. adaptarea legislativă la noile realități ale pieței forței de muncă bazată pe noi tipuri de contracte de muncă (ex. teleworking, net-jobs) și reducerea barierelor administrative în cazul muncii ocazionale și a detașării transnaționale indiferent de stat, inclusiv pentru spaţiile maritime internaţionale (nave, pescadoare, platforme petroliere), prin care se reglementează profesii noi cu valoare adăugată mare;
7. reanalizarea, împreună cu partenerii sociali, politicii de mobilitate a forţei de muncă pentru state membre UE şi a politicii imigraţioniste din state candidate respectiv state terţe pentru personal înalt calificat sau pentru profesii unde este deficit de forţă de muncă – şi de vârstă activă –în corelaţie cu necesarul de forţă de muncă pe sectoare de activitate;
8. accesul la credite avantajoase şi/sau reduceri de contribuţii sociale pentru angajatorii care crează locuri de muncă în localităţi cu rata şomajului mai mare decât media naţională, în condiţii de zonă defavorizată.

b. Creşterea ratei natalităţii pentru îmbănătăţirea ratei de înlocuire intergeneraţionale prin:
• dezvoltarea durabilă a oraşelor prin planuri integrate de dezvoltare urbană cu componentă socială – one stop shopp in cartiere pentru familie (complexe sociale multiscop gratuite – grădiniţă/ afterschool, centru respiro pentru membrii familiilor persoanelor dependente, dispensar, farmacie, spălătorie, magazin cu produse de bază, frizerie pentru persoanele cu venituri reduse). Scopul acestei intervenţii financiare este de a asigura condiţii de îngrijire şi de degrevare temporară de responsabilităţile familiale pentru persoanelor active aparţinând categoriilor sociale dezavantajate pentru a putea să se angajeze/ să îşi păstreze locul de muncă;
• crearea unui sistem integrat de servicii şi prestaţii sociale pentru grupurile vulnerabile: măsuri active pentru persoanele vârstnice pornind de la nevoile multiple ale persoanei vârsnice şi a principiului acordării priorităţii prevenției şi a susţinerii serviciilor la domiciliu (costuri reduse, calitate mai bună a vieţii); crearea unui cadru legal și instituțional special privind dependenţa şi adicţiile, cu servicii specializate pentru dependenţa funcţională datorată vârstei, handicapului, adicţiilor (alcool, droguri) respectiv pentru bolnavii în stare terminală; crearea unui sistem integrat de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități pornind de la încadrarea în grad de handicap, la planul de recuperare precum și la accesul la educaţie şi formare profesională accesibilizată și de orientare profesională având ca scop creșterea gradului de ocupare și scăderea gradului de dependență a persoanelor cu dizabilităţi.
• politică socială centrată pe copil şi familie – servicii directe pentru copiii proveniţi din familii cu venituri limitate şi promovarea unor mecanisme de sprijin a părinților şi de asigurare a unui echilibru între viaţa de familie şi cea profesională; mecanisme flexibile de ocupare pentru familiile in care sunt persoane dependente, subventionate; asigurarea accesului la educație antepreșcolară și școlară ca drept fundamental al copilului; subvenționarea produselor de strictă necesitate de îngrijire şi educaţie pentru copiii provenind din familii cu venituri reduse (TVA redus, produse gratuite), pentru a reduce rata malnutriţiei copilului şi implicit a creşte performanţa lui şcolară.
• creşterea gradului de acces la servicii de educaţie pentru grupurile vulnerabile prin programe dedicate de alfabetizare şi echivalare de calificări bazat pe cunoştinţe achiziţionate în sistem nonformal.

c. Modalităţile propuse de a realiza îmbunătăţirea fluxului venituri-cheltuieli ale bugetului de asigurări sociale, sunt:
Singura modalitate de a echilibra structural sistemul de pensii este creşterea bazei de contribuabili prin creșterea numărului de salariați și implicit, reducerea numărului de pensionari. Modalitatea de a realiza acest lucru este prin:

1. creşterea treptată şi armonizarea vârstei de pensionare pentru bărbaţi şi femei;
2. creşterea ratei de ocupare a persoanelor vârstnice;
3. continuarea politicii de reducere a numărului pensionărilor anticipate;
4. acordarea de scheme de ajutor pentru facilitarea adaptării la tehnologii şi a aplicării principiului învăţării de-a lungul vieţii pentru persoanele cu vârstă între 55 ani şi vârsta legală de pensionare.
5. preluarea de către bugetul de stat a prestaţiilor de asigurări sociale noncontributive – ajutorul de deces, biletele de tratament balnear, bilete odihnă;
6. preluarea pensiilor de invaliditate de bugetul asigurărilor de sănătate, model utilizat de unele state membre.

d. Pentru îmbunătăţirea ratei de înlocuire dintre venitul din perioada activă şi venitul de înlocuire pentru vârstnici, cuvântul cheie este creşterea responsabilităţii individuale. Responsabilitatea generală a statului trebuie să fie corelată cu responsabilitatea individuală. Un stat democratic are pârghiile necesare de a garanta veniturile de înlocuire doar dacă cetăţeanul a contribuit să şi le creeze, de aceea obiectivele sunt:

I. Întărirea şi creşterea gradului de conştientizare a efectelor aplicării principiului contributivității și al responsabilității individuale prin:
1. creşterea gradului de conformare fiscală şi reducerea muncii la negru/ gri pe principiul „fiecare ban contribuit contează la pensie”, atât în timpul vieţii active cât şi ulterior, pentru veniturile obţinute după pensionare;
2. toleranţă zero faţă de munca la negru şi urmărirea virării contribuţiilor (prin cardul de asigurat, inclusiv prin plata directă a acestora de către beneficiar);
3. creșterea responsabilității pentru veniturile de bătrânețe a persoanelor care lucrează în activități ocazionale și sezoniere, în special în agricultură, prin crearea unui sistem de asigurări complex, având în vedere specificul acestor activități, (Pilon V –detaliat mai jos).

II. multiplicarea resurselor de venit pentru bătrâneţe, în scopul obţinerii unui venit decent corelat cu nevoile multiple ale persoanelor vârstnice. În acest scop este necesară:

1. Pilon 1- Pensia publică.

Pe termen lung trebuie analizat dacă principiul pay-as you-go poate fi utilizat în perspectiva inversării piramidei demografice şi dacă nu este timpul să dezbatem posibilitatea ca acest sistem să fie transformat într-un sistem de conturi individuale de economisire prin investiţii prudenţiale, centrat pe principiul contributivității, al responsabilității individuale şi al definirii şi garantării beneficiilor.
În acest sens este necesară asigurarea de măsuri de atenuare a costurilor reformei, fără afectarea veniturilor beneficiarilor în plată sau cu perioadă de acumulare mică pe toată durata perioadei de tranziție. În prognoza creşterii ratei de ocupare la 70% până în 2020 şi a creşterii ratei de dependenţă, ca urmare a ieşirii la pensie a cohortei de decreţei, perioada de tranziţie calculată este de aproximativ 20 ani.
Având în vedere perioada lungă tranzitorie între cele 2 sisteme, cel actual bazat pe sistemul P-Y-G și cel bazat pe conturi individuale cu capitalizare, sunt necesare soluții pentru minimalizarea impactului asupra deficitului bugetului de stat, fără a reduce nivelul de viață al pensionarilor și a viitorilor pensionari pe toată durata perioadei de tranziţie prin colectarea unor fonduri de rezervă pentru sistemul public de pensii și asumarea unor costuri suplimentare suportate de la bugetul de stat pentru întreaga perioadă de tranziție.
Sistemul de pensii bazat pe capitalizare în conturi personale va asigura posibilitatea pensionării atât pentru limită de vârstă, cât şi pensii anticipate sau pentru invaliditate/ incapacitate ori pensii de urmaş/supravieţuitor, precum și garantarea unei indemnizații minime garantate, ca formă de compensare acordată tuturor celor care nu se califică pentru celelalte scheme de pensii. Diferența în plată față de suma pensia ca rezultat al participării în sistemul de asigurări de pensii va fi acordată de la bugetul de stat, respectiv de la bugetul de asigurări de sănătate (pensia de invaliditate), sau bugetul de asigurări de accidente de muncă și boli profesionale (pensie invaliditate, pensie de urmaș) dacă invaliditatea a rezultat ca risc acoperit de aceste fonduri.

2. multiplicarea resurselor de venit pentru bătrâneţe, prin sistemul de asigurări multipilon, în scopul obţinerii unui venit decent corelat cu nevoile multiple ale persoanelor vârstnice.

În cadrul Pilonului II – Asigurări private obligatorii, pot fi luate următoarele măsuri:
a. întărirea încrederii participanţilor în sistemul de pensii private obligatorii prin:
1. adoptarea legislaţiei privind plata pensiilor obligatorii private;
2. protejarea drepturilor participanţilor prin reglementarea a trei tipuri de fonduri de pensii administrate privat, cu profil de risc diferit, denumite generic conservator, echilibrat şi dinamic, pentru ca aderarea să se facă în condiţii mai transparente;
3. detalierea şi diversificarea formelor de plată şi condiţiile în care se pot obţine, în cazul pensionării de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii;
4. adecvarea capitalului social al administratorului pentru îndeplinirea cerinţelor minime de solvabilitate;
5. compensarea diferenţelor de rentabilitate sub rentabilitatea minimă şi reglementarea posibilităţii aportului în numerar din surse proprii ale administratorului, în contul fondului de pensii administrat;
6. stabilirea provenienţei activelor necesare acoperirii provizioanelor tehnice, din sursele proprii ale administratorului;
b. lărgirea bazei participanţilor la sistemul de pensii private oblicatorii, prin:
1. modificarea prevederilor legale privind modalitatea prin care dobândesc calitatea de participant la sistemul de pensii private, cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari şi funcţionarii publici cu statut special din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
2. modificarea prevederilor legale privind crearea posibilităţii aderării voluntare a persoanelor peste 45 ani, care să adune un minim de 60 de luni de contribuţii pentru deschiderea dreptului la pensie.

În cadrul Pilonului III – Pensii private facultative pot fi luate următoarele măsuri:
1. acordarea unui regim egal de deductibilităţi fiscale pentru asigurarile de viaţă plătite sub forma de pensie, cu regim fiscal echivalent pilonului III de pensii;
2. posibilitatea diversificării portofoliului de investiţii (SMART economy), cu impact asupra creării de locuri de muncă sustenabile şi a finanţării cercetării şi dezvoltării;
3. majorarea plafonului maxim de contribuție raportat la venitul net pentru participanții cu vârstă de până la 5 ani până la atingerea vârstei de pensionare de la 15% la 25%.

Având în vedere istoricul sistemelor de pensii ocupaţionale din alte state membre, cu o vârstă comparabilă cu sistemul P-Y-G (adesea în regim de complementaritate pentru asigurarea unui venit decent de înlocuire la bătrâneţe) ne aflăm astăzi în situaţia de a putea crea o alternativă, în special pentru profesiile ale căror specific a limitat drepturile salariaţilor la alte drepturi de acumulare (bugetarii cu statut special, dar şi asistenţii sociali şi cadrele didactice si medicale, ale căror salarii sunt reduse pentru acumula pe termen lung). În acest sens, propun introducerea sistemului facultativ de pensii ocupaţionale, prin statutul profesional şi/sau contractul colectiv de muncă aplicabil, bazat pe contribuția asiguratului și a angajatorului (inclusiv a statului, acolo unde angajatorul este statul), de tip beneficii definite, cu componentă de asigurare de viaţă, pornind de la specificul unor profesii sau domenii de activitate (sistemul de apărare, ordine publică, dar şi profesii unde prin negociere colectivă se constituie o schemă de pensii, în vederea fidelizării salariaţilor).
În acest fel pot fi eliminate nedreptățile create beneficiarilor pensiilor speciale din legea pensiilor publice şi se crează posibilitatea pentru stimularea pe termen lung a profesiilor cu grad mai mare de uzură dar şi crearea unei resurse de lichidităţi pentru investiţii.

O altă propunere vizează crearea unui sistem alternativ de asigurări complexe, Pilon V – Sistem asigurări sociale complexe pentru agricultori şi persoane care obţin activităţi ocazionale.
Problema vârstnicilor fără asigurare de pensie şi de sănătate va fi vizibilă în special după anul 2025, când persoanele care lucrează în prezent la negru sau nu lucrează deloc vor ajunge la vârste înaintate fără a beneficia de pensii sau de asigurări de sănătate, iar costurile serviciilor minimale pentru ele vor fi suportate de sistemul de asistenţă socială .
Având în vedere rata ocupării formale reduse în agricultură, în condițiile în care lucrătorii în agricultură din România repezintă 19% din totalul de 11,2 mil. lucrători din acest sector din UE, dar şi în alte sectoare de activitate – activităţi ziliere sau sezoniere, este necesară creșterea responsabilității pentru veniturile prezente şi viitoare (inclusiv de bătrânețe) a acestor persoane, prin crearea unui sistem complex de drepturi de asigurări sociale (pensii dar şi asigurări sociale de sănătate, şomaj şi accidente de muncă şi boli profesionale).
Acest sistem permite accesul la servicii medicale dar şi drepturi de pensie publică administrată privat, prin stabilirea proporţională a cotelor de contribuţie aferente beneficiarului în funcţie de venit anual declarat.
Principiile acestui pilon de asigurări complexe se bazează pe mutualitate și se constituie pe baza contribuţiilor egale ale contribuabililor şi ale statului 50% provenind din contribuţiile persoanelor asigurate şi 50% din contribuţia statului la acest sistem, cu stabilirea prin legea bugetului a nivelului contribuției anuale minime.
Componenta acestui sistem de asigurări complexe pentru agricultori se bazează pe următoarele principii:
1. participarea obligatorie a tuturor persoanelor fizice cu vârsta cuprinsă între 15 şi 65 de ani care îşi desfăşoară activitatea în sectorul agricol şi care nu beneficiază de alte tipuri de pensie;
2. deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă pentru un stagiu complet de cotizare de 35 ani ;
3. contribuţii depuse în conturi individuale în limita a șase salarii minime pe economie plătite anual .
Componenta acestui sistem de asigurări complexe pentru persoanele care realizează venituri ocazionale se bazează pe următoarele principii:
1. participarea facultativă a persoanelor care realizează venituri ocazionale;
2. în vederea deschiderii dreptului la pensie a beneficiarilor cu venituri ocazionale, stagiul minim de cotizare este de 90 de contribuţii lunare minime , a căror valoare este stabilită anual.
Perioadele de cotizare sub durata stagiului complet de cotizare garantează, totuşi, deschiderea dreptului la acces la serviciile medicale pentru perioada contributorie și deschiderea dreptului la un venit ce poate fi acordat (la îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare pentru limită de vârstă) în sumă completă sau eşalonat pe o perioadă de timp, proporţională cu venitul acumulat, în condițiile unui stagiu minim.
Având în vedere un nivel prognozat de contribuții reduse este necesară stabilirea unei perioade de maturare a acestui buget, astfel în primii zece ani de la momentul constituirii fondului de asigurări complexe pentru agricultură și activități ocazionale nu se vor efectua plăţi de pensii, ci doar plata cheltuielilor către sistemul de asigurări de sănătate pentru serviciile medicale de care participantul a beneficiat.
Biografie

1. Banca Mondială http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=child+poverty+nicosia+2012&source=web&cd=6&ved=0CEkQFjAF&url=http%3A%2F%2Fwww.ceps.lu%2Fpubli_viewer.cfm%3Ftmp%3D1899&ei=E6qPUMHZA8vhtQaHjIGABA&usg=AFQjCNGAn1CEjvqbrRzKMOwBw90ATpPofw
2. Banca Mondială http://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/document/eca/romania/Brief-on-poverty-mapping-in-Romania-2014-03-04a-ro.pdf
BCR Cercetare Martie 2013 – Implicaţiile economice ale procesului de îmbătrânire a populaţiei României
3. http://demograffiti.wordpress.com/2014/08/11/populatia-romaniei-la-1-iulie-2014/
4. EUROSTAT
5. INS 2014
6. Preda, M. & Grigoraş, V. (2011). The Public Pension System in Romania: Myths and Facts. Transylvanian Review of Administrative Sciences, No. 32 E/2011, pp. 235-251, http://www.rtsa.ro/en/files/TRAS-32E-2011-15Preda-Grigoras.pdf
7. Ronald Regan
8. SILC 2011
9. Comisia Națională de Prognoză, Evoluţia demografică pe termen lung şi sustenabilitatea sistemului de pensii, 2012
10. http://demograffiti.wordpress.com/2014/08/11/populatia-romaniei-la-1-iulie-2014/
11. Denisa Pătraşcu, Posibile soluţii la provocările actuale ale sistemului de pensii din România, pag.1, Sesiunea Ştiinţifică de Toamnă 19-20.09.2014, AOSR

Raportul Comisiei Europene privind egalitatea de gen 2014

552261_10151233850172259_1980230820_nZiua Internaţională a Femeii este azi prilej de sărbătoare a feminităţii, însă această zi a apărut ca o recunoaştere a luptei pentru drepturi egale pentru femei, începând cu dreptul la vot, la cel de proprietate, inclusiv asupra propriului corp, de la dreptul la muncă, la cel pentru plată egală pentru aceeaşi muncă. În cei 106 ani de celebrare a Zilei Femeii obiectul luptei pentru drepturi egale a fost schimbat dar un lucru a rămas constant: diferenţa de gen aduce încă discriminare pentru femei.
Comisia Europeană a prezentat raportul privind politicile de gen din statele membre pentru anul 2014 punctând evoluţiile pozitive de la stabilirea ca obiectiv al Comisiei (2010) şi a propunerii de modificare a Directivei privind îmbunătăţirea echilibrului de gen a directorilor din companiile listate (2012). Astfel la nivel european în octombrie 2014 proporţia femeilor în consiliile de conducere ale celor mai importante companii listate a crescut cu 8,3% ajungând la 20.2%, în timp ce în parlamentele naţionale femeile reprezintă 28% din numărul de parlamentari, comparativ cu 22% in urmă cu 10 ani.
România a primit recomandări cu privire la îmbunătăţirea serviciilor de educaţie timpurie şi îngrijirea copiiilor (alături de alte 9 SM: Austria, Republica Ceh, Estonia, Germania, Irlanda, Italia, Polania, Slovacia şi Marea Britanie) unde situaţia este destul de îngrijorătoare: doar 15% din copii sub 3 ani sunt la creşă din care sub 5% din copiii stau peste 29 ore/saptămână şi doar 59% la grădiniţă (2012). Aceste cifre sunt destul de departe de obiectivele stabilite la Barcelona privind educaţia copiiilor sub 3 ani de a atinge 33% de a fii inclusi in servicii formale de educatie timpurie, respectiv 99% din copiii între 3 ani -vârsta şcolarizare de a fii inclusi în cursuri de grădiniţă.
Altă recomandare primită de România vizează armonizarea (nefiind neapărat echivalentul egalizării) vârstelor de pensionare şi a drepturilor femeilor la pensie (alături de alte 3 SM: Austria, Croaţia şi Bulgaria).
Din analiza acestui raport rezultă că România se află în prima jumătate cu privire la rata ocupării femeilor (deşi există o scădere faţă de acum 10 ani de la 57,8pp (2002) la 56.2pp (2013) femei faţă de 70,9pp (2002) la 71,6pp (2013) bărbaţi), procente ce rămân constante în privinţa contractelor de muncă cu timp de lucru normal, ca urmare a modelului cultural şi al unei legislaţii a muncii conservatoare.
În categoria NEETS (tineri care nu sunt ocupaţi şi nici în cadrul unui program de formare profesională sau educaţională) situaţia României se regăseşte în jumătatea de jos, rata femeilor între 15-25 ani aflate în această categorie, paradoxal a scăzut pe fondul crizei financiare în 11 ani de la 26.7pp (2002), cu un minim la 17.8pp (2008), la 23.1pp (2013) faţă de numărul bărbaţilor aflaţi în această situaţie 20,3pp (2002), cu un minim de 8.9pp (2008) la 16.3 pp (2013). Aceste cifre însă consider că trebuie analizate alături de cele privind migraţia forţei de muncă tinere.
O analiză privind diferenţele salariale dintre femei şi bărbaţi arată că perioadele dificile financiar nu generează automat o modificare asupra tipologiei discriminării privind egalitatea plăţii salariului. Astfel, cu un maxim de 22% (2002), există o reducere a diferenţelor de gen la plata salariului in 2006 (7.8pp), 2009 (7,4pp) si o crestere a acestor diferente in 2007 (12.5pp), 2011 (11pp), pentru a ajunge la o valoare mediana 2012-2013 (9.7 pp respectiv 9.1 pp).
Aceste cifre însă trebuie corelate cu cele ale riscului de sărăcie, România fiind a 2-a ţără din Uniunea Europeană în care 41.3% din femei se află în risc de sărăcie sau excluziune socială (procent care nu a scăzut semnificativ in ultimii ani, 42.1% în 2010) faţă de 39,4% bărbaţi, după Bulgaria care are 49.4% femei in risc de sărăcie sau excluziune sociala faţă de 46.5 bărbaţi.
Diferenţele de gen, istoric nu au fost marcante în cazul alegerii/schimbării ocupaţiei sau al sectorului de activitate, România fiind în aceste cazuri în topul statelor membre, lucru care însă s-a schimbat, fiind astăzi în a doua jumătate a topului. În 2003 exista o diferenţe la alegerea ocupaţiei de 11,8 pp (2003) la 22.7 (2013) femei faţă de 14.3 pp (2003) la 17.6pp (2013) bărbaţi.
Ne regăsim în prima jumătate a topului în cazul diferenţelor între bărbaţi şi femei privind drepturile de pensie cu 30.7 pp faţă de bărbaţi, iar diferenţele privind rata de acoperire a pensiei sunt de 6.1 pp.
Din pacate, nu sunt diferente decât în sens negativ intre 2002 şi 2013 cu privire la rolul decizional al femeii in România, acesta scazand usor in ultima decada, astfel în 2003 erau 21 de miniştrii, 11 parlamentari/cameră parlamentară, 21 membre ale consiliilor de administraţie. Astăzi numărul lor a scăzut la 20 ministrii, 11 membre ale consiliilor de administraţie rămânând constata doar in privinta parlamentarilor/cameră parlamentară.

Recomandarile ca bune practici ale raportului privesc reformele aduse de cateva state membre pentru a reconcilia viata de familie cu cea profesionala, privind cotele de reprezentarea respectiv, privind combaterea violentei de gen (economica, fizica, emotionala sau sexuala).

Una dintre acestea este reforma adusa de Germania beneficiilor parintilor (Elterngeld- Plus) adoptata in 2014 prin care au fost introduse bonusuri pentru parteneri, astfel: daca parintii impart egal concediul pentru cresterea copilului si lucreaza intre 25 si 30 ore pe saptamana cel putin 4 luni, pot primi inca 4 luni. Reforma aduce nou si forme flexibile de concedii pentru cresterea copiluluiprin Legea privind timpul alocat ingrijirii familiei si munca pentru a reconcilia viata de familie cu cea profesionala (si nu invers viata profesionala cu cea de familie). Astfel, de la 1 ianuarie 2015, angajatii primesc mai multa flexibilitate privind programul de lucru in conditii de securitate sociala deca isi ingrijesc membrii familiei si continua lucrul.
De asemenea in 2014, Finlanda a organizat un seminar privind rolul barbatilor in dezvoltarea egalitatii de gen precum schemele de concedii de paternitate si utilizarea acestora de catre tati, a creat un grup guvernamental privind problemele e barbatilor si a inclus reforme in educatie pentru a integra perspectiva barbatilor in curicula scolara si monitorizarea progreselor facute pe egalitatea de gen.
In Austria, a introdus din 2013 obligatia rapoartelor privind plata egala intre femei si barbati pentru companiile cu peste 250 salariati iar din 2014 si pentru cele peste 150.
O analiza realizata in Franta a aratat ca peste 40% din pensiile alimentare raman neplatite sau putin platite, acesta fiind unul din factorii care contribuie la saracia mamelor singure. Din acest motiv, printr-o noua lege pentru egalitate reală între femei și bărbați, adoptata in 4 august 2014, s-a introdus un proiect pilot, cu o durata de 18 luni în 20 de raioane locale, pentru a sprijini femeile care nu primesc pensie pensia alimentară.
Guvernul luxemburghez a anuntat noi masuri pentru a imbunatati echilibru de gen in zona luarii deciziilor, astfel este programat o schimbare a legii finantarii partidelor care sa asigure cel putin 40% din candidati reprezentantilor genului cel mai putin reprezentat, incepand cu campania electorala din 2019. In caz de nerespectare vor fi aplicate amenzi. Prevederile sunt aplicabile si consiliilor de administratie in care statul este actionar.
O modificare importanta a fost adusa incepand cu 11 decembrie 2014, cand guvernul federal german a aprobat proiectul de lege pentru creșterea participării femeilor ca lideri în luarea deciziilor economice. Proiectul de lege propune o cotă de minim 30% pentru fiecare gen mai slab reprezentat pentru consiliile de supraveghere ale celor mai mari companiilor incepand din anul 2016. Orice alegere sau numire în consiliul de supraveghere care încalcă această cerință va fi declarata nula si se va aplica „politica scaun gol”. Companiile mai mici vor trebui sa ia masuri pentru a crește numărul de femei în funcții de conducere prin intermediul unor obiective individuale iar incepand din anul 2017 să raporteze în mod regulat cu privire la progresele înregistrate în acest sens. Pentru moment, reglementarea nu mentioneaza sancțiuni pentru companiile mici în cazul în care nu îndeplinesc aceste obiective.
Raportul mentioneaza realizarea unui studiu privind violența de gen lansat în Franța in 2014. Intitulat VIRAGE (violențe raportata la gen) studiul acoperă atât bărbați și cat si femei, noul sondaj își propune să înțeleagă contextul și consecințele violenței bazate pe gen. Datele sunt completate cu informatii administrative și ancheta anuala privind siguranța (Cadre de vie și sécurité). Din ancheta anuala privind siguranța rezulta că femeile sunt victimele violenței partenerului intim de două ori și jumătate mai des, in special dacă această violență este sexuală sau fizică. Violența de gen poate duce la deces, în 2013, 121 de femei și 25 de bărbați au fost uciși de partenerul lor sau fostul partener în Franța. În cazurile de violență în familie 97 % din condamnări privesc bărbații.
Supravegheri speciale privind violenta bazata pe gen au aparut si in alte state, astfel o preocupare speciala vine din Anglia si Tara Galilor unde sondajul privind criminalitatea releva ca femeile sunt de 6 ori mai des victime ale violentei de gen, in special privind abuzurile sexuale.
In mai 2014, Parlamentul Letoniei a modificat Codul penal, prin extinderea definirii violului si asupra situatiilor in care autorul foloseste o poziție de autoritate, încredere a victimei etc, pentru a forța obtinerea actului sexual.
Din ianuarie 2014, codul penal polonez recunoaște procedura de oficiu cu privire la urmărirea penală a tuturor crimelor legate de violență sexuală. Noile prevederi privind procedura penala, a introdus, de asemenea, existenta unui singur interviu cu victimele infracțiunilor sexuale, care trebuie realizat într-o cameră specială și în prezența unui psiholog. De asemenea, din luna aprilie 2014, Consiliul de Miniștri a adoptat un nou Program Național pentru Combaterea Violenței în Familie pentru anii 2014 – 2020 , care include acțiuni cum ar fi înființarea unui număr verde 24/7 pentru victimele violenței, precum și femeilor victime ale violenței de gen.

%d blogeri au apreciat asta: