Modificarile aduse Codului Muncii de Decizia 884/2015 a CCR

1Prin Decizia 884/2015 publicata in Monitorul Oficial nr.950/22.12.2015 Curtea Constitutionala constată că sunt neconstituționale dispozițiile art.60 alin.(1) lit.g) din Legea nr.53/2003 —Codul muncii, având următorul cuprins: „(1) Concedierea salariaților nu poate fi dispusă: […] g) pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat”.

Abordarea aceasta va avea ca schimbare optica unora din reprezentantii miscarii sindicale care foloseau aceasta functie ca mijloc de aparare impotriva concedierilor, dar poate crea si o deschidere spre abuzuri din partea angajatorului care poate stabili norme de munca suplimentare de nerealizat pentru a justifica concedierea unui lider de sindicat incomod.

Modificarile ulterioare ale Codului Muncii, pe care legiuitorului le va face pentru a se pune in acord cu declararea neconstitutionalitatii art.60 (alin) lit.g din Legea nr.53/2003 vor trebui sa tina cont de schimbarea de viziune privind protectia liderilor de sindicat fata de concedieri, exprimata in motivarea deciziei, ca drept corelativ al angajatorului de a-si organiza activitatea interna.

In motivarea Deciziei 884/2015 Curtea reține că dispoziția de lege criticată face parte din titlul II: „Contractul individual de muncă”, cap. V: „Încetarea contractului individual de muncă”,secțiunea a 2 -a: „Concedierea” (art.58—60) din Codul muncii. Potrivit art.58, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului și poate fi dispusă pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, și anume pentru motive care țin de persoana salariatului (prevăzute la art.61) sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului (prevăzute la art.65). Art.59 instituie interdicții generale de concediere, stabilind că este interzisă concedierea pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală [lit.a)] și pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale [lit.b)], iar art.60 alin.(1) reglementează interdicții temporare de concediere, iar art.60 alin.(2) stabilește că prevederile alin.(1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.

De asemenea, referitor la protecția reprezentanților sindicali, Curtea reține că, potrivit art.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.135/1971, reprezentanții lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, și care ar avea drept cauză calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor, apartenența sindicală sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare”, iar potrivit art.2, „1. În întreprinderi trebuie să se acorde înlesniri reprezentanților lucrătorilor, pentru a putea să-și îndeplinească repede și eficace funcțiile lor. 2. Din acest punct de vedere, trebuie să se țină seama de caracteristicile sistemului de relații profesionale aplicate în țara respectivă, precum și de nevoile, importanța si posibilitățile întreprinderii interesate. 3. Acordarea înlesnirilor nu trebuie să împiedice buna funcționare a întreprinderii interesate.

 Totodată, Curtea constată că art.7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002, prevede că „Statele membre se asigură că reprezentanții salariaților, în exercițiul funcțiunii, beneficiază de protecție și garanții suficiente pentru a le permite să își îndeplinească corespunzător obligațiile care le-au fost încredințate”. Prin Hotărârea din 11 februarie 2010, în Cauza C —405/08, Ingeniørforeningen i Danmark împotriva Dansk Arbejdsgiverforening, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, răspunzând unei întrebări preliminare, că art.7 din Directiva 2002/14/CE trebuie interpretat în sensul că nu impune ca reprezentanților lucrătorilor să le fie acordată o protecție sporită împotriva concedierii, dar a precizat că orice măsură luată pentru transpunerea directivei, indiferent dacă este prevăzută de o lege sau de o convenție colectivă, trebuie să respecte limita minimă de protecție prevăzută la art.7 din Directiva 2002/14/CE. S-a subliniat totodată, în cuprinsul considerentelor, că directiva face referire la un cadru general care stabilește cerințe minime, astfel că, „în ceea ce privește măsurile de protecție și garanțiile care trebuie acordate în privința reprezentanților lucrătorilor, legiuitorul Uniunii a lăsat o largă libertate de apreciere statelor membre, sub rezerva obligației acestora din urmă de a garanta atingerea rezultatelor impuse de această directive.

Având în vedere acest cadru legislativ intern și internațional, Curtea Constituțională constată că protecția persoanelor alese într-un organism sindical este expresia libertății sindicale, prevăzute de art.9 din Constituție, potrivit căruia sindicatele „contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor”. În acest sens, o protecție eficace și garanții suficiente pentru a le permite reprezentanților sindicali să își îndeplinească corespunzător obligațiile care le-au fost încredințate.

In plan legislativ intern, această protecție este prevăzută de dispozițiile art.220 alin.(2) din Codul muncii, care interzic concedierea persoanelor alese în funcții de conducere într-un organism sindical pentru motive ce privesc activitatea sindicală desfășurată, și de art.10 alin.(1) din Legea nr.62/2011 care interzice modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizațiilor sindicale pentru motive care privesc apartenența la sindicat și activitatea sindicală.

Pe de altă parte, însă, dispozițiile de lege criticate interzic absolut concedierea salariaților cu funcții eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepții permise de lege, și anume concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate și concedierea pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii), indiferent dacă există sau nu o legătură între activitatea sindicală desfășurată și motivele de concediere, astfel cum sunt prevăzute la art.61 (motive care țin de persoana salariatului) și art.65 (motive care nu țin de persoana salariatului) din Codul muncii.

Din acest motiv, Curtea reține că interzicerea absolută a concedierii, atât pentru motive care țin de persoana salariatului (și anume arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, constatarea inaptitudinii fizice și/sau psihice a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; necorespunderea profesională cu locul de muncă în care este încadrat), cât și pentru motive care nu țin de persoana salariatului (și anume desființarea locului de muncă), îngrădește dreptul angajatorului de a-și organiza în plan intern activitatea, prin limitarea dreptului de a concedia —chiar și în condițiile stricte prevăzute de lege.

Astfel, imposibilitatea absolută a angajatorului de a concedia persoanele care ocupă funcții eligibile într-un organism sindical (cu cele două excepții prevăzute de lege) reprezintă o limitare a activității economice, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî cu privire la organizarea activității sale în unitate, limitare evidentă, de exemplu, în cazul desființării locului de muncă. Potrivit art.45 din Constituție, accesul liber al persoanei la o activitate economică și exercitarea acesteia în condițiile legii sunt garantate, iar legiuitorul are, astfel, posibilitatea de a stabili condițiile și limitele exercitării activității economice.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că textul de lege criticat contravine art.16 din Constituție, deoarece instituie un privilegiu pentru liderii sindicali, în condițiile în care aceștia se află în aceeași situație ca și alți salariați ale căror posturi sunt desființate și care urmează a fi disponibilizați.

Deși liderii sindicali au un statut special, în sensul că sunt aleși în vederea apărării intereselor salariaților, în ceea ce privește situația obiectivă a desființării postului ocupat, ei se află într-o situație analogă cu ceilalți salariați care nu ocupă funcții sindicale, deoarece concedierea nu are nicio legătură cu activitatea sindicală. Mai mult, tot aceeași calitate de apărători ai angajaților o au și reprezentanții salariaților, aleși în condițiile art.221 și următoarele din Codul muncii, care însă nu beneficiază de acest privilegiu, singura interdicție la concedierea acestora fiind cea prevăzută de art.226 din Codul muncii, respectiv faptul că nu pot fi concediați „pentru motive ce țin de mandatul pe care l-au primit de la salariați”. De altfel, însăși Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr.383 din 23 martie 2011 că diferența de tratament între protecția conferită liderilor de sindicat și cea conferită reprezentanților aleși ai salariaților creează o situație cu efecte discriminatorii. Deși Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că protecția sporită cordată liderilor de sindicat are caracterul unei garanții legale împotriva eventualelor acțiuni de constrângere, de șantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului, aceasta a vizat concedierea dispusă pentru motive ce au legătură cu exercitarea mandatului de către liderii sindicali. Or, dispozițiile de lege criticate instituie o interdicție absolută la concediere, pentru orice ipoteză dintre cele prevăzute la art.61 și 65 din Codul muncii, singura excepție fiind concedierea disciplinară pentru abateri grave sau repetate. Susține că, în cazul de față, este vorba despre o situație obiectivă, respectiv desființarea locului de muncă ocupat de către salariatul care în același timp ocupă și o funcție sindicală, fără a avea nicio legătură cu exercitarea mandatului de lider sindical, aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, desființarea postului a avut loc anterior înființării sindicatului și dobândirii calității de lider sindical de către reclamant.

Ca mijloc de protecție și ca o garanție suficientă legea reglementează posibilitatea salariatului de a contesta decizia de concediere în fața instanței judecătorești, iar dacă se va proba că adevăratul motiv al concedierii îl reprezintă activitatea sindicală, atunci instanța va putea anula decizia în temeiul altor prevederi legale, cum ar fi: art.59 din Codul muncii, art.220 alin.(2) din Codul muncii și art.10 alin.(1) din Legea dialogului social nr.62/2011. De altfel, însăși Convenția Organizației Internaționale a Muncii din 1971 instituie o protecție a liderilor sindicali care să aibă în vedere exercitarea mandatului, iar nu o protecție absolută. În același sens este și Decizia Curții Constituționale nr.1.276 din 12 octombrie 2010, prin care s-a arătat că este neconstituțională „o măsură care nu instituie un raport just de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit”. Caracterul absolut al protecției prevăzute de art.60 alin.(1) lit.g) din Codul muncii are în vedere toate tipurile de concediere (cu excepția celei disciplinare) prevăzute la art.61 și 65 din Codul muncii, cum sunt: cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, cazul în care se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat, cazul desființării locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Or, toate aceste situații au caracter obiectiv, unele fiind constatate de alte organe ale statului, caracter ce poate fi verificat de instanțele judecătorești în cadrul contestării deciziei de concediere. Însă, din modul de redactare a dispozițiilor de lege criticate, rezultă că nu se poate dispune concedierea unui lider de sindicat în niciuna din ipotezele menționate.

În condițiile în care salariatul nu acceptă un alt post vacant compatibil cu pregătirea sa profesională saudacă un astfel de post nu există în cadrul unității, prin interdicția de concediere prevăzută de art.60 alin.(1) lit.g) din Codul muncii angajatorul nu poate înceta contractul de muncă, rămânând în continuare obligat să îi plătească salariul respectivului angajat. Mai gravă este situația în care salariatul este declarat inapt fizic sau psihic, situație în care îi este interzis angajatorului să îl folosească pentru vreo activitate. Or, prin obligarea angajatorului de a menține un salariat care nu mai prestează munca, dar față de care este obligat să îi plătească salariul, în virtutea unui contract de muncă activ, este afectat în esența sa dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art.44 din Constituție. Invocă, în acest sens,

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. În privința pretinsei încălcări a art.16 din Constituție arată că salariații se află într-o situație diferită față de salariații-lideri sindicali, întrucât numai aceștia din urmă contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților. Astfel, salariații – lideri sindicali pot întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiuni în justiție, în numele membrilor de sindicat, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Așadar, prin specificul atribuțiilor lor, aceștia constituie un puternic factor de echilibru e conomic și social, capabil să asigure îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă și de viață ale membrilor de sindicat.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr.107 din 1 noiembrie 1995 și nr.14 din 22 ianuarie 2013) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei,din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, sau din 28 noiembrie 1984, pronunțată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei). În aceste condiții nu se poate susține nici încălcarea art.41 din Constituție, cu atât mai mult cu cât Codul muncii prevede numeroase garanții, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condițiilor de încetare a contractului individual de muncă în urma manifestării unilaterale de voință a angajatorului. Prevederile de lege criticate trebuie coroborate cu art.220 alin.(2) din Codul muncii și cu cele ale art.10 din Legea dialogului social nr.62/2011 și, ca urmare, protecția liderilor sindicali nu este absolută, concedierea acestora fiind posibilă în toate celelalte cazuri prevăzute de Codul muncii (pentru motive care țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de această persoană — art.61 și 65). De altfel, în art.24 lit.a) din Carta socială europeană revizuită se prevede posibilitatea concedierii salariaților pentru „un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, a instituției sau a serviciului”. Totodată, persoanele care exercită funcții eligibile într-un organism sindical sunt remunerate pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, prevăzute la art.223 din Codul muncii, și anume apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale salariaților.

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 34,000 times in 2015. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 13 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Nihilismul vs miscarile de strada

piataIn Biblie aflam ca lumea s-a format din nimic, dar din voia Tatalui, a aparut Pamantul, cerul si apele, vietuitoarele si omul. Pornind de aici, omul e nimic, in lipsa creatiei germinative initiale. Astfel, negarea Creatorului lasa lumii locul pentru materia initiala: nimicul – nihil, cum ar spune latinii.

Sfarsitul sec. XIX a fost prielnic unor concepte identitare nu doar nationaliste cat mai ales existentialiste. Nietzsche “care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”, “Dumezeu a murit!” (deci a trait candva, fara a avea o forma imortala). Relatia cu divinitatea se sparge in negarea alesilor ei pe pamant: regi si imparati, dar si clerici, concepte care continua si in prezent, fiind curente de natura politica (republicanii) respectiv religioasa (anumite culte protestante bazate pe neagarea necesitatii clericului de a intermediera relatia cu Dumnezeu – pastorul putand fi oricare dintre enoriasi) care neaga utilitatea existentei acestora.

Revolutia bolsevica a pornit de la conceputul de anihilare/distrugere a ceea ce implica efectele sociale directe ale creationismului: credinta in transcendent si mutarea crezului spre individ/libertatea individuala si materialism din aceasta rezultand egalitatea cetatenilor (ajungand la acelasi rezultat ca Revolutia franceza, fara a porni de la aceeasi ipoteza – ii diferentia profund abordarea fata de proprietate si stabilirea bazelor unei republici laice dar crestine). Silogismul parea corect in sec. XIX, daca anulam insa principiile credintei privind liberul arbitru, pe care si Biblia si Thora le ating. Alegerea intru credinta apartine doar omului liber, care poate decide in a crede sau nu, dar aceasta nu impiedica existenta credintei in asamblul sau. A crede in ceva nu impiedica existenta acelui ceva, indiferent daca aleg sau nu sa cred in el.

Revenind la nihilisti, acestia nu intotdeauna se identifica cu existentialistii, din contra, par a fi adesea cei care sustin, pana la un punct, inutilitatea existentei, ca rezultanta directa a negarii moralitatii si eticii sociale. Refuzul total al oricarui sistem de autoritate, moralitate și normativitate, lasa in urma doar golul anarchic in fata caruia individul se va regasi mai singur ca oricand.

De la nihilismul existentialist la cel politic nu e un pas mare. A nega o structura politica cu intregul sau set de institutii fara a pleda pentru constructia alteia, este mai contemporan decat am vrea cu “de ceva timp cultura noastră europeană întrega a fost în mișcare spre o catastrofă, cu o tensiune torturanta, care este în creștere de la deceniu la deceniu: neliniștiti, violenti, cu capul înainte, ca un râu care vrea să ajungă la final.. (Voința de putere – Nietzsche)”, “existenta precede esenta – Sartre”.

Anularea increderii fata de societatea prezenta manifestata prin miscari ecologiste, de drepturi ale unor minoritati, respectiv miscari anticapitaliste sunt catalizate adesea de un impuls marginal sau care afecteaza doar o parte a populatiei (mediu, schimbari climatice, drepturile cetatenilor reprezentand a doua generatie de imigranti, caderea pietei ipotecilor) si devin miscari antisistem.

De la inceputul anilor 2000 si pana in prezent a existat cel putin o miscare tectonica anuala a generatiei 70-90 impotriva sistemului: miscarile violente din Londra, Paris si o parte a Frantei, Occupy Wall Street, M15- Indignados, preluarea modelului Indignados in miscarile masive antiausteritate in toate statele – PIGS, pentru a finaliza cu primavara araba si Maidan-ul din Kiev.

Ce au avut in comun aceste miscari: pornesc de la incapacitatea unui sistem (normativ, in principal, politic in general) de a satisface nevoile imediate, dar mai ales asteptarile populatiei (care nu sunt tot timpul acelasi lucru) fata de un punct sau altul de pe agenda publica. Viata cotidiana implica un sir de compromisuri zilnice pe care le acceptam cu seninatate dar care ajung sa devina o povara personala si sociala atunci cand realizam inechitatea care ni se face in comparatie cu altcineva. Ceva ce pare tolerabil devine de netolerat atunci cand limitarile tale obiective nu sunt si ale celuilalt. A cere cuiva sa suporte povara austeritatii cand un altul e clar ca nu o suporta sau chiar profita de pe urma ei, devine de neacceptat abia cand ai comparatia. Exista deci motivatii pertinente ale miscarilor acestora (inclusiv tinerii londonezi isi exprimau clar optiunea de a poseda bunuri la care nu au acces, pentru ca apreciau ca muncesc la fel de mult ca si cei din City, iar retribuirea este injusta fata de nevoile lor).

Miscarile in mare parte se coaguleaza utilizand capacitatea de comunicare larga pe care o permite social media. Daca Revolutia franceza la 1789 s-a bazat pe tipar si ziare, miscarile de azi se propaga instant cu un click si un event creat pe reteaua de socializare. Avantajul e rapiditatea si accesul tinerilor si a celor mai informati membrii ai societatii, dezavantajul este lipsa de acces la acestea a unei paturi mari si crititce (putem sa le identificam chiar ca generatii, in special cele nascute inainte de anii ’60[1]), incapabile astfel sa participle, decat post-factum cand revolta este in plina dinamica si are propria miscare centrifuga. De aceea, multi nu se vor simti reprezentati de pozitia protestatarilor din piata apreciind ca propriile valori care le-au fost incalcate sunt superioare ca motivatie celor solicitate de acestia – (atingand alte paturi descoperim probleme diferite: nivelul pensiilor, accesul la medicatie sau lipsa echipamentelor de lucru pentru activitatile curente ale unor meserii vitale, salarizarea inechitabila a unor categorii socio-profesionale in comparatie cu altele spre ex.). Conflictul de ideologie are efect asupra nerecunoasterii protestatarilor ca fiind reprezentantii populari. Deci primele minusuri: reprezentativitate scazuta, acces redus la coagularea miscarii si motivatii care nu rezoneaza cu masa critica populara sau din alt segment de varsta.

Din amestecul de situatii de mai sus, este greu ca miscarea de revolta sa fie finalizata cu o platform de constructie socio-politica.

A dezvolta o democratie inseamna sa pornesti de la individ spre institutii, ca institutiile sa se indrepte spre individ. A nega institutiile inseamna implicit a nu avea cine sa se mai indrepte si sa sustina individul.

Pentru o democratie vie miscarile de revolta sunt necesare si trebuie sa intre intr-un firesc acceptat de toti bazat pe libertatea de exprimare. Insa, pentru ca aceeasi democratie sa fie vie e nevoie ca liderii lor sa aiba clare mijloacele de schimbare si ce anume doresc sa schimbe pe un parcurs rezonabil de resurse: atat umane, cat si financiare si de timp. Altfel, orice miscare va finaliza ca toate cele mentionate anterior: schimbari de legislatie punctuale (intarirea spre ex. a controlului financiar, fara neaparat o contragarantare – aspectul sperat dar neformulat in criza ipotecilor, spe ex), sau presiuni puternice pentru guvern in negocierea cu creditorii externi (cu garantarea insa din partea acestora a unui parcurs de masuri ce pot intra in zona de austeritate, deci exact opus celor pentru care luptau manifestatii). Avem insa si experienta Maidanului si a primaverii arabe care au schimbat structura politica si sociala intr-un decor de instabilitate politica, generator de instabilitate regionala.

Pentru rezultate coerente a unei miscari de revolta/nemultumire e necesar deci de raspuns la intrebarile bazale: cine, ce, cum si cand. In masura in care raspunsurile ii vor satisface pe cat mai multi, miscarea va avea efect, nu doar imediat. Pentru asta e nevoie ca liderii miscarii sa aiba: 1. solutii potentiale pe care sa le propuna si 2. oamenii care pot construi solutia la fiecare nivel. Abia atunci, masa cu o dinamica mai putin accentuata, oamenii care azi se limiteaza la a privi la televizor, vor fi parte a solutiei, cand vor avea minime certitudini ca este calea spre a indeparta abuzurile si inechitatile si vor fi parte a schimbarii propuse. Iesirea din zona de confort a fiecaruia, bazata pe stiinta supravietuirii pret de o generatie nu va fi usoara si nici imediata, dar avem constiinta colectiva ca e necesara si unica ca solutie.

Alftel, negand pe tot si toate, ne vom intoarce la materia intiala in lipsa Creatorului: nimicul.

[1]Aceasta generatie din est este total diferita ca structura de convingeri fata de cea din vest, nascuta in plina revolutie sexual si care a traversat dificil perioada postindustriala, plina de revolte si somaj, cu o constiinta civica forjata adesea in lupte de strada si manifestatii violente.

Neconstitutionalitatea alocatiilor pentru copii diferentiate

577987_10151283106497259_195187159_nIn acest an, ajunul Zilei Internationale a Copilului ne gaseste dezbatand un subiect important pentru copiii din Romania si pentru familiile lor: dublarea alocatiilor pentru copiii in varsta de peste 2 ani de la 42 lei la 84 de lei si opinia unora din membrii Guvernului privind acordarea diferentiata a alocatiei pentru copiii in functie de veniturile parintilor.

Acest subiect a mai facut obiectul dezbaterilor si in trecut, astfel art.1 din Legea nr.61/1993 prevede faptul că „se instituie alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire a statului acordată tuturor copiilor, fără discriminare şi că beneficiază de alocaţe de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani”.

Obligatia statului de a proteja copiii si tinerii este prevazuta de art.49 alin.(2) din Constituţie, legiuitorul constituent prevazand urmatoarele: „statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege”. Dreptul la alocatie al copiiilor este reglementat de Constitutie, nimeni neputand stabili altfel.

In acest sens este de mentionat faptul ca in Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr.277/2006 privind art.1 din Legea nr.61/1993, se retin urmatoarele: “norma constituţională înscrisă în cap.II privind drepturile şi libertăţile fundamentale nu prevede şi nu permite, în definirea subiecţilor dreptului la alocaţiile acordate de stat, nici o altă condiţie în afara aceleia ca beneficiarii să fie copii. Această consacrare a dreptului copiilor la ocrotire specială, sub forma alocaţiilor acordate de stat fără nici o discriminare, corespunde principiilor generale care stau la baza statului român, prevăzute în art. 1 alin. (2) din Constituţia României, şi prevederilor privind ocrotirea copiilor, cuprinse în Declaratia Universală a Drepturilor Omului, în Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în alte pacte şi tratate la care România este parte. (…) aceste obiective sunt independente în raport cu scopul de ocrotire specială a copiilor avut în vedere de Constituţie prin consacrarea dreptului la alocaţii acordate de stat. Curtea Constituţională reţine în acest sens că atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare, nu se poate face cu încălcarea Constituţiei, a cărei respectare este, potrivit art. 1 alin. (5), obligatorie. In consecinţă, Curtea Constituţională constată că prin textele de lege care formează obiectul excepţiei se condiţionează acordarea alocaţiei pentru copii (…), limitări vădit contrare atât art.49 alin. (2) din Constituţie, mai sus citat, cât şi prevederilor art.16 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Obiectul supus dezbaterii Curtii Constitutionale era limitarea dreptului la alocatie al copilului care frecventa o unitate scolara care nu era inclusă în evidenţa Comisiei Naţionale de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Preuniversitar. Desi obiectul dezbaterii este diferit, apreciez ca pozitia Curtii Constitutionale a Romaniei este clara pentru orice forma de discriminare a acordarii alocatiei pentru copii.

In acest fel, consider ca este deschisa calea ridicarii exceptiei de neconstitutionalitate pe motiv de discriminare in raport cu vârsta, a art.3 alin.(1) Legea nr.61/1993, care stabileste acordarea diferenţiata a cuantumului alocatiei pentru copii în funcţie de vârsta acestora, astfel potrivit art.3 alin.(1) din aceeaşi lege „cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în raport cu indicatorul social de referinţă, denumit în continuare ISR (500 lei), după cum urmează:  a) 0,4 ISR pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani (sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap); b) 0,084 ISR pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 18 ani”.

Aprecierile referitoare la sporul negativ demografic al Romaniei incepand cu anul 1991, piramida inversata a varstelor, impactul reducerii populatiei asupra PIB-ului potential si al tipului de alocari bugetare in urmatorii 30 de ani, dar si efectele prezente ale resurselor reduse ale familiilor cu copii (rata cea mai mare de saracie se regaseste in familiile cu 2 si mai multi copii) cu impact direct asupra nivelului de educatie viitor, nivelului de sanatate al generatiilor viitoare; gradul cel mai mare de deprivare materiala la nivelul copiiilor din Europa (nu doar din UE) il au copiii romani – aprox. 78% fata de o medie EU28 de 24% (UNICEF), rata cea mai mare de mortalitate infantila si de boli congenitale din UE,  precum si a faptului ca parintii sunt cei care obtin veniturile si nu copiii care sunt beneficiari ai veniturilor, neavand nicio posibilitate de a modifica calitativ sau cantitativ aceste venituri ale familiei – sunt doar cateva din realitatile de care raporturile juridice dintre guvernanti si cei mai vulnerabili dintre cetatenii sai, copiii, trebuie sa tina cont.

Parolat: Sistemul de pensii din România. Provocări şi posibile soluţii

Acest conținut este protejat prin parolă. Pentru a-l vizualiza vă rugăm să introduceți parola mai jos:

Raportul Comisiei Europene privind egalitatea de gen 2014

552261_10151233850172259_1980230820_nZiua Internaţională a Femeii este azi prilej de sărbătoare a feminităţii, însă această zi a apărut ca o recunoaştere a luptei pentru drepturi egale pentru femei, începând cu dreptul la vot, la cel de proprietate, inclusiv asupra propriului corp, de la dreptul la muncă, la cel pentru plată egală pentru aceeaşi muncă. În cei 106 ani de celebrare a Zilei Femeii obiectul luptei pentru drepturi egale a fost schimbat dar un lucru a rămas constant: diferenţa de gen aduce încă discriminare pentru femei.
Comisia Europeană a prezentat raportul privind politicile de gen din statele membre pentru anul 2014 punctând evoluţiile pozitive de la stabilirea ca obiectiv al Comisiei (2010) şi a propunerii de modificare a Directivei privind îmbunătăţirea echilibrului de gen a directorilor din companiile listate (2012). Astfel la nivel european în octombrie 2014 proporţia femeilor în consiliile de conducere ale celor mai importante companii listate a crescut cu 8,3% ajungând la 20.2%, în timp ce în parlamentele naţionale femeile reprezintă 28% din numărul de parlamentari, comparativ cu 22% in urmă cu 10 ani.
România a primit recomandări cu privire la îmbunătăţirea serviciilor de educaţie timpurie şi îngrijirea copiiilor (alături de alte 9 SM: Austria, Republica Ceh, Estonia, Germania, Irlanda, Italia, Polania, Slovacia şi Marea Britanie) unde situaţia este destul de îngrijorătoare: doar 15% din copii sub 3 ani sunt la creşă din care sub 5% din copiii stau peste 29 ore/saptămână şi doar 59% la grădiniţă (2012). Aceste cifre sunt destul de departe de obiectivele stabilite la Barcelona privind educaţia copiiilor sub 3 ani de a atinge 33% de a fii inclusi in servicii formale de educatie timpurie, respectiv 99% din copiii între 3 ani -vârsta şcolarizare de a fii inclusi în cursuri de grădiniţă.
Altă recomandare primită de România vizează armonizarea (nefiind neapărat echivalentul egalizării) vârstelor de pensionare şi a drepturilor femeilor la pensie (alături de alte 3 SM: Austria, Croaţia şi Bulgaria).
Din analiza acestui raport rezultă că România se află în prima jumătate cu privire la rata ocupării femeilor (deşi există o scădere faţă de acum 10 ani de la 57,8pp (2002) la 56.2pp (2013) femei faţă de 70,9pp (2002) la 71,6pp (2013) bărbaţi), procente ce rămân constante în privinţa contractelor de muncă cu timp de lucru normal, ca urmare a modelului cultural şi al unei legislaţii a muncii conservatoare.
În categoria NEETS (tineri care nu sunt ocupaţi şi nici în cadrul unui program de formare profesională sau educaţională) situaţia României se regăseşte în jumătatea de jos, rata femeilor între 15-25 ani aflate în această categorie, paradoxal a scăzut pe fondul crizei financiare în 11 ani de la 26.7pp (2002), cu un minim la 17.8pp (2008), la 23.1pp (2013) faţă de numărul bărbaţilor aflaţi în această situaţie 20,3pp (2002), cu un minim de 8.9pp (2008) la 16.3 pp (2013). Aceste cifre însă consider că trebuie analizate alături de cele privind migraţia forţei de muncă tinere.
O analiză privind diferenţele salariale dintre femei şi bărbaţi arată că perioadele dificile financiar nu generează automat o modificare asupra tipologiei discriminării privind egalitatea plăţii salariului. Astfel, cu un maxim de 22% (2002), există o reducere a diferenţelor de gen la plata salariului in 2006 (7.8pp), 2009 (7,4pp) si o crestere a acestor diferente in 2007 (12.5pp), 2011 (11pp), pentru a ajunge la o valoare mediana 2012-2013 (9.7 pp respectiv 9.1 pp).
Aceste cifre însă trebuie corelate cu cele ale riscului de sărăcie, România fiind a 2-a ţără din Uniunea Europeană în care 41.3% din femei se află în risc de sărăcie sau excluziune socială (procent care nu a scăzut semnificativ in ultimii ani, 42.1% în 2010) faţă de 39,4% bărbaţi, după Bulgaria care are 49.4% femei in risc de sărăcie sau excluziune sociala faţă de 46.5 bărbaţi.
Diferenţele de gen, istoric nu au fost marcante în cazul alegerii/schimbării ocupaţiei sau al sectorului de activitate, România fiind în aceste cazuri în topul statelor membre, lucru care însă s-a schimbat, fiind astăzi în a doua jumătate a topului. În 2003 exista o diferenţe la alegerea ocupaţiei de 11,8 pp (2003) la 22.7 (2013) femei faţă de 14.3 pp (2003) la 17.6pp (2013) bărbaţi.
Ne regăsim în prima jumătate a topului în cazul diferenţelor între bărbaţi şi femei privind drepturile de pensie cu 30.7 pp faţă de bărbaţi, iar diferenţele privind rata de acoperire a pensiei sunt de 6.1 pp.
Din pacate, nu sunt diferente decât în sens negativ intre 2002 şi 2013 cu privire la rolul decizional al femeii in România, acesta scazand usor in ultima decada, astfel în 2003 erau 21 de miniştrii, 11 parlamentari/cameră parlamentară, 21 membre ale consiliilor de administraţie. Astăzi numărul lor a scăzut la 20 ministrii, 11 membre ale consiliilor de administraţie rămânând constata doar in privinta parlamentarilor/cameră parlamentară.

Recomandarile ca bune practici ale raportului privesc reformele aduse de cateva state membre pentru a reconcilia viata de familie cu cea profesionala, privind cotele de reprezentarea respectiv, privind combaterea violentei de gen (economica, fizica, emotionala sau sexuala).

Una dintre acestea este reforma adusa de Germania beneficiilor parintilor (Elterngeld- Plus) adoptata in 2014 prin care au fost introduse bonusuri pentru parteneri, astfel: daca parintii impart egal concediul pentru cresterea copilului si lucreaza intre 25 si 30 ore pe saptamana cel putin 4 luni, pot primi inca 4 luni. Reforma aduce nou si forme flexibile de concedii pentru cresterea copiluluiprin Legea privind timpul alocat ingrijirii familiei si munca pentru a reconcilia viata de familie cu cea profesionala (si nu invers viata profesionala cu cea de familie). Astfel, de la 1 ianuarie 2015, angajatii primesc mai multa flexibilitate privind programul de lucru in conditii de securitate sociala deca isi ingrijesc membrii familiei si continua lucrul.
De asemenea in 2014, Finlanda a organizat un seminar privind rolul barbatilor in dezvoltarea egalitatii de gen precum schemele de concedii de paternitate si utilizarea acestora de catre tati, a creat un grup guvernamental privind problemele e barbatilor si a inclus reforme in educatie pentru a integra perspectiva barbatilor in curicula scolara si monitorizarea progreselor facute pe egalitatea de gen.
In Austria, a introdus din 2013 obligatia rapoartelor privind plata egala intre femei si barbati pentru companiile cu peste 250 salariati iar din 2014 si pentru cele peste 150.
O analiza realizata in Franta a aratat ca peste 40% din pensiile alimentare raman neplatite sau putin platite, acesta fiind unul din factorii care contribuie la saracia mamelor singure. Din acest motiv, printr-o noua lege pentru egalitate reală între femei și bărbați, adoptata in 4 august 2014, s-a introdus un proiect pilot, cu o durata de 18 luni în 20 de raioane locale, pentru a sprijini femeile care nu primesc pensie pensia alimentară.
Guvernul luxemburghez a anuntat noi masuri pentru a imbunatati echilibru de gen in zona luarii deciziilor, astfel este programat o schimbare a legii finantarii partidelor care sa asigure cel putin 40% din candidati reprezentantilor genului cel mai putin reprezentat, incepand cu campania electorala din 2019. In caz de nerespectare vor fi aplicate amenzi. Prevederile sunt aplicabile si consiliilor de administratie in care statul este actionar.
O modificare importanta a fost adusa incepand cu 11 decembrie 2014, cand guvernul federal german a aprobat proiectul de lege pentru creșterea participării femeilor ca lideri în luarea deciziilor economice. Proiectul de lege propune o cotă de minim 30% pentru fiecare gen mai slab reprezentat pentru consiliile de supraveghere ale celor mai mari companiilor incepand din anul 2016. Orice alegere sau numire în consiliul de supraveghere care încalcă această cerință va fi declarata nula si se va aplica „politica scaun gol”. Companiile mai mici vor trebui sa ia masuri pentru a crește numărul de femei în funcții de conducere prin intermediul unor obiective individuale iar incepand din anul 2017 să raporteze în mod regulat cu privire la progresele înregistrate în acest sens. Pentru moment, reglementarea nu mentioneaza sancțiuni pentru companiile mici în cazul în care nu îndeplinesc aceste obiective.
Raportul mentioneaza realizarea unui studiu privind violența de gen lansat în Franța in 2014. Intitulat VIRAGE (violențe raportata la gen) studiul acoperă atât bărbați și cat si femei, noul sondaj își propune să înțeleagă contextul și consecințele violenței bazate pe gen. Datele sunt completate cu informatii administrative și ancheta anuala privind siguranța (Cadre de vie și sécurité). Din ancheta anuala privind siguranța rezulta că femeile sunt victimele violenței partenerului intim de două ori și jumătate mai des, in special dacă această violență este sexuală sau fizică. Violența de gen poate duce la deces, în 2013, 121 de femei și 25 de bărbați au fost uciși de partenerul lor sau fostul partener în Franța. În cazurile de violență în familie 97 % din condamnări privesc bărbații.
Supravegheri speciale privind violenta bazata pe gen au aparut si in alte state, astfel o preocupare speciala vine din Anglia si Tara Galilor unde sondajul privind criminalitatea releva ca femeile sunt de 6 ori mai des victime ale violentei de gen, in special privind abuzurile sexuale.
In mai 2014, Parlamentul Letoniei a modificat Codul penal, prin extinderea definirii violului si asupra situatiilor in care autorul foloseste o poziție de autoritate, încredere a victimei etc, pentru a forța obtinerea actului sexual.
Din ianuarie 2014, codul penal polonez recunoaște procedura de oficiu cu privire la urmărirea penală a tuturor crimelor legate de violență sexuală. Noile prevederi privind procedura penala, a introdus, de asemenea, existenta unui singur interviu cu victimele infracțiunilor sexuale, care trebuie realizat într-o cameră specială și în prezența unui psiholog. De asemenea, din luna aprilie 2014, Consiliul de Miniștri a adoptat un nou Program Național pentru Combaterea Violenței în Familie pentru anii 2014 – 2020 , care include acțiuni cum ar fi înființarea unui număr verde 24/7 pentru victimele violenței, precum și femeilor victime ale violenței de gen.

2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 22,000 times in 2014. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 8 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 43 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: