Înregistrarea conflictelor de muncă la Direcţiile de Muncă, Solidaritate Sociala şi Familie judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti

În mod obiectiv, reglementarea relaţiilor de muncă, inclusiv cele dintre partenerii sociali, s-a impus ca urmare a evoluţiei sociale şi economice, generate de trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă, aşadar la o alt tip de societate.

Conflictele de muncă sunt una din realităţile economiei de piaţă, iar prima reglementare după anul 1950, este Legea nr.15/1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă.

Acest act normativ nu făcea distincţie între conflicte de drept şi conflicte de interese, generic, conflictele cu privire la interesele profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor constituiau conflicte colective de muncă. De menţionat este faptul că atât concilierea directă patronat –sindicat cât şi cea orgnizată de minister erau obligatorii, statul prin acest organism avea un rol consultativ.

Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, abrogă Legea nr.15/1991. Prin acest act normativ legiuitorul şi-a propus să reglementeze conflictele de muncă clasificându-le în două categorii: conflicte de drepturi[1] (izvorul dreptului solicitat fiind într-o lege sau contract colectiv de muncă) şi conflicte de interese[2] (ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă).

Soluţionarea acestor conflicte este diferită: primele sunt soluţionate de către instanţa judecătorească competentă potrivit art.70 din Legea nr.168/1999[3], pentru conflictele de interese legiuitorul a stabilit ca fiind obligatorie doar etapa concilierii prin Ministerul Muncii si Protectiei Sociale (Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, potrivit HG 737/2003) prin direcţiile teritoriale, etapa arbitrajului sau a medierii fiind facultativă.

Dacă teoretic doar conflictele de interese, declanşate în condiţiile art.12[4] din Legea nr.168/1999, pot fi sesizate in temeiul art. 17[5] al aceleiaşi reglemetări direcţiilor teritoriale ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (Direcţiile de Muncă, Solidaritate Sociala şi Familie judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti), totuşi nu există un punct de vedere unitar asupra acestui aspect.

În dosarul nr.9687/2004 având ca obiect obligarea DDFSS Hunedoara la obligaţia de a înregistra conflictul dintre Sindicatul Speranţa Orăştie şi SC Uzina Mecanică Oraştie SA, Tribunalul Hunedoara hotărăşte prin sentinţa civilă nr.5367/05.10.2004, înregistrarea acestuia şi iniţierea procedurii concilierii.

În motivaţia acestei sentinţe se precizează următoarele: “prevederile cuprinse în art.19 şi următoarele din Legea nr.168/1999 cu privire la înregistrarea sesizării, desemnarea delegatului, convocarea parţilor şi realizarea concilierii au un caracter obligatoriu şi nu facultativ, iar prin lege nu i s-a oferit nici o competenţă DMSSF pentru a aprecia oportunitatea cererii ori a se pronunţa asupra legalităţii conflictului sau natura acestuia, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei. Altfel spus, prin reglementările actuale, pârâtei i s-au recunoscut doar atribuţii de înregistrare şi convocare a factorilor de decizie, precum şi de a încerca concilierea unui conflict existent, în limitele sesizării şi de a întocmi un process-verbal în care să consemneze rezultatul concilierii, precum şi poziţia părţilor.

Pârâta şi-a depăşit aceste atribuţii, prin răspunsul dat (prin care arăta ca, în conformitate cu prevederile art.13 alin.1 din Legea nr.168/1999 salariaţii nu pot declanşa conflict de interese fiind vorba de conflict de drepturi, calificând astfel conflictul ivit şi pronunţându-se asupra legalităţii acestuia). Pe de alta parte, avand in vedere ca parcurgerea fazei concilierii este o procedură prealabilă obligatorie grevei, prin refuzul de a demara procedura concilierii, DMSSF nu doar a încălcat dispoziţiile legale sus-arătate, dar împiedică implicit exercitarea drepturilor sindicale pentru apărarea drepturilor şi intereselor membrilor săi.”

Acest punct de vedere[6] este acceptat şi in randul doctrinei. Astfel, „direcţia generală de munca şi protecţie socială este obligată să înregistreze sesizarea neavând competenţa de a stabili natura juridică a conflictului şi nici să se ocupe (juridic) de soluţionarea lui”.

O alta situație este cea din dosarul nr.3812/2003 al Tribunalului Mureș, în care Sindicatul Alternativa 2002 cheamă in garanție DMSSF Mureș, cerere admisă de instanță. În motivaţia Sindicatului Alternativa 2002 reies urmatoarele: „Sindicatul Alternativa 2002 a înregistrat o adresa  la DDFSS Mureş prin care solicită înregistrarea conflictului de munca” (…), iar „DDFSS Mureş a completat de la sine putere, în sensul că a considerat conflictul de muncă ca fiind unul de interese” realizând concilierea, în aceste condiţii (…) „greva a fost declarată ilegală unul din motive fiind declanşarea ilegală a conflictului de interese”.

Faţă de cele de mai sus, consider că înregistrarea conflictelor de muncă reprezintă obligaţia direcţiilor de muncă, solidaritate sociala şi familie judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, doar în condiţiile prevăzute de art.12 din Legea nr.168/1999. Orice altă situaţie nu reprezintă conflict de interese în sensul legii, deci nu poate face obiectul înregistrării lui în această categorie, ci doar ca o sesizare, potrivit OG nr.27/2002 aprobată prin Legea nr.233/2002 privind reglementarea activităţilor de soluţionare a petiţiilor.

Consider ca acest punct de vedere este susţinut şi de principiile care au stat la baza Legii nr.168/1999 privind conflictele de munca, inserate în expunerea de motive a acestui act normativ: „proiectul propune soluţii noi în tratarea problemei, împărţind conflictele dintre partenerii sociali referitoare la muncă, în conflicte de interese şi conflicte de drepturi, clasificări bazate de obiectul conflictului”; „procedura de soluţionare a conflictelor privind drepturile salariaţilor (…) propune un mod operativ de soluţionare, (…) aria lor privind cele mai numeroase conflicte”.

Menţionez că Decizia nr.696/20.03.1998 a secţiei contencios a Curţii Supreme de Justiţie  se întemeia pe art.9 si art.10 din Legea nr.15/19991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă, abrogată în prezent. Aşa cum deja am menţionat, în acest act normativ nu exista o distincţie între conflictele de drepturi şi cele de interese.

Denisa Pătrașcu, articol publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr.3/2005, pag.98-100


[1] Art.5 din Legea nr.168/1999 – Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite în continuare conflicte de drepturi.

[2] Art. 4 din Legea nr.168/1999  – Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, denumite în continuare conflicte de interese.

[3] Art. 70 din Legea nr. 168/1999 – Conflictele de drepturi se soluţionează de către instanţele judecătoreşti.

[4] Art. 12 din Legea nr.168/1999   – Conflictele de interese pot fi declanşate în următoarele situaţii:

a) unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de muncă, în condiţiile în care nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau contractul colectiv de muncă anterior a încetat;

b) unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariaţi;

c) unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu toate că negocierile au fost definitivate;

d) unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.

[5] Art. 17 din Legea nr.168/1999- În cazul în care conflictul de interese a fost declanşat în condiţiile prevăzute la art. 16 sindicatul reprezentativ sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor sesizează Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin organele sale teritoriale – direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, în vederea concilierii.

[6] Ion Traian Stefanescu “Conflictele de Munca”, Lumina Lex 2000, Dreptul nr.12/1998, pag.148-149

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: