Recenzie “Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Televiziunea Română a lansat de puţină vreme o campanie vizând restaurarea monumentelor istorice, creând o competiţie între 30 de clădiri  aflate in stare de degradare, la sfârşitul căreia publicul o va alege pe cea care va fi restaurată.

Evident iniţiativa nu poate fi decât salutară, dar cu o floare nu se face primăvară. România are foarte multe clădiri reprezentative, chiar unele dintre ele monumente istorice, aflate într-o stare de degradare avansată, ceea ce periclitează în ansamblu patrimonial cultural. Pare uşor patetic să discut în aceşti termeni despre o cladire parte a patrimonial cultural, dar, aşa cum am mai spus şi într-un articol recent, cred că arhitectura poate aduce imagine unei ţări şi implicit mai mulţi banii, decât căutarea unui brand de ţară cvasiagricol.

Pentru cei care văd în România un stat pitoresc îi rog să privească mai atent în jur. Ţăranii nu se îmbracă de mai bine de 3 generaţii în ii şi iţari, nu aşteaptă nimeni cu ardoare hora din sat, când există alte metode de petrecerea timpului, iar programele tv specializate de muzică vizionate la sat nu transmit etnologie şi folclor, ci o muzică la limita kitch-ului. Cred că vânzarea unei imagini care nu are legătură cu realitatea nu poate fi decât păguboasă.

Căutarea frenetică a unui brand de ţară face ca în clipurile de promovare să vedem puse laolaltă imagini care nu aparţin aceluiaşi registru: Poarta Sărutului a lui Brâncuşi pare să aibă nevoie de alt cadru decât păsările de baltă din Delta Dunării iar Castelul Peleş este alăturat ouălor încondeiate bucovinene… Cred că promovarea imaginii unei ţări trebuie gândită la fel ca promovarea unui produs. Alegi publicul ţintă, stabileşti evenimentele în care îţi promovezi produsul şi alegi campania publicitară ţintită. Pentru cei intreresaţi de agroturism vei alege un tip de mesaj, care va fi altul decât turismul de bussines, ecumenic şi cel mai important cel pentru turismul cultural. Acesta din urmă se face în localităţile mari, nu la sat. Aici promovezi muzeele şi galeriile de artă, clădirile cu obiectiv cultural (Ateneul, Filarmonica, Opera, Teatrul Naţional), proiectele urbane simbol (clădiri, bulevarde, parcuri şi zone de recreere) semnate de marii arhitecţi.

Din păcate cultura urbană este precară. Puţini din locuitorii unui oraş îţi pot identifica 10 monumente istorice din oraşul în care trăiesc. De aici şi stima scăzută faţă de patrimoniul comunităţii respective, ce rezultă şi în slaba reacţie la devastare sau furt al obiectelor aparţinând patrimoniului primăriei.

Comunismul a adus “omul nou” cu rădăcini sănătoase, iar generaţiile care au reuşit să creeze o acumulare culturală au reprezentat un pericol asupra dogmei proletare, motiv pentru care a fost necesară înlocuirea “elementelor distrubatoare”. Cu toţii trăim, la o generaţie distanţă chiar după încetarea comunismului, efectele acestui experiment istoric. Uitati-vă în jur: blocuri care strivesc individualitatea, cu spaţii meschine, atât de dese încât reprimă intimitatea, fără spaţii verzi, fără retrageri de la stradă… Nu voi aborda şi problema traficului şi a locurilor de parcare.

M-am întrebat adesea cum a fost posibil să construieşti aşa? România are o şcoala de arhitectură bună, iar clădirile de pe arterele principale ale marilor oraşe confirmă asta. Ieşiţi la plimbare în zonele frumoase ale oraşului în care locuiţi şi priviţi clădirile construite în perioada interbelică, şi imi veti da dreptate.

Pentru a găsi un răspuns la întrebarea asta vă propun lectura unei cărţi, puţin cunoscută, la fel ca şi autorul său, “Arhitect sub comunism” scrisă de Ion Mircea Enescu.

Am citit pe nerăsuflate cartea aceasta la momentul apariţiei sale în 2006 şi a fost tema multor dezbateri cu prietenii mei, arhitecţi de generaţie post 2000. De curând am recitit-o şi m-am gândit că într-o perioadă în care atenţia tuturor este îndreptată spre lucruri concrete precum şomajul şi devalorizarea leului şi a clasei politice nimeni nu mai are timp să citească ceva atât de superfluu. Totuşi reacţiile la articolul precedent în care vorbeam despre arhitectură în contextul comisiilor prezidenţiale m-a făcut să mă gândesc că nu e un demers inutil să vă propun această carte.

Autorul s-a născut la Cluj la puţin timp după unirea din 1918, într-o familie de intelectuali si a urmat Facultatea de Arhitectură din Bucureşti între 1939-1946. Stilul cărţii te atrage de la primele paragrafe. Deşi este o carte pe care autorul său a gândit-o cu adresabilitate limitată, prin care să îi familiarizeze pe tinerii arhitecţi cu situaţia acestei profesii nobile in special în perioada 1947-1989, este o lectură necesară tuturor celor care vor să înţeleagă de ce trăiesc în oraşe în care nu se regăsesc.

O carte în care descoperi natura umană atemporală: creativitate şi invidie, imitantism şi respingere a noului alături de inovaţie, capacitate de sacrificiu şi muncă volunară. Vei descoperi din nou, că nimic nou sub soare în ceea ce priveşte oamenii şi faptele lor. Numai că, dacă eroarea profesională în cazul unui medic poate duce la decesul pacientului, cea a arhitectului siluieşte ansamblul urban în care e încadrată rămânând ca o rană pe retină pentru multe generaţii. Arhitectura trebuie să ofere soluţii de locuire într-un context dat, dar trebuie să ofere mai mult decât simple funcţiuni locatarilor sau imagini de perspectivă unui oraş, fără a fi  transformată în scenografie, deoarece consecinţele le vor suporta cei care locuiesc în acea clădire (vezi cazul Muzeului de Artă Medievală al soţilor Minovici).

Pornind de la o prezentare a anilor de facultate, subliniind importanţa practicii din timpul facultăţii, domnul Enescu ne oferă şi o imagine umana a marilor arhitecţi din perioada interbelică (Ion Mincu, Horia Creangă, Duiliu Marcu, Petre Antonescu, George Matei Cantacuzino, Haralambie Georgescu, Octav Doicescu, Richard Bordenache, Mircea Alifanti[1]), unii dintre ei fiindu-i profesori. Anii premergători celui de al doilea război mondial, deşi în plină dictatură regală, cu o cenzură a presei şi o limitare a posibiltăţilor de exprimare politică, nu disturbă posibiltăţile de afirmare în domeniile creaţiei artistice. Au fost anii cei mai rodnici poate, pentru dramaturgia românească, pentru muzică (atât cea clasică cât şi jazz-ul atât de in vogă) dar şi pentru arhitectură. Să nu uităm că atunci s-au construit cele mai multe programe arhitecturale care au schimbat ireversibil faţa Bucureştiului.

Pentru generaţiile ulterioare oameni precum Duiliu Marcu echivalează cu Palatul Victoria, Palatul Telefoanelor, Academia Militară, Casa Magistraţilor, Palatul CFR, în timp ce pentru generaţia domnului Enescu era pe lângă un mare architect şi profesorul de istoria arhitecturii. O persoană tangibilă, deci… de la care poţi fura de la cum să te îmbraci şi să te comporţi la cum să priveşti o soluţie de arhitectură…

Orice student este interesat să-şi decripteze profesorul şi cum e vârsta potenţialului creativ maxim, este şi vârsta marilor provocări intelectuale. Ce poate fi mai savuros decât să descoperi că unul din profesorii celebri are o lacună sau că nu e la curent cu o nouă tehnologie…. Cu siguranţă însă demitizarea marelui profesor lasă în urmă şi gustul amar al unui succes prea uşor obţinut.

Generaţia domnului Enescu a început facultatea înaintea celui de-al doilea război mondial, într-o febrilitate culturală şi informaţională extraordinară. În aceea perioadă se schimbă faţă celor mai multe oraşe din lume. America locativă se schimbă la “faţă” cu ajutorul lui Frank Lloyd Wright iar după apariţia teoriilor din anii 30 ale lui Le Corbusier, imaginea despre arhitectură se schimbă total în special in Europa. Perioada războiului şi reconstrucţia de după război impun restricţii financiare la care arhitectura epocii găseşte soluţii: utilizarea prefabricatelor şi a betonului armat aparent, precum şi construcţiile metalice cu noi soluţii de armonizare urbană.

Ideologia comunistă este „vizionară” însă. În epoca construcţiei Operei din Sidney sau a Centrului Pompidou în România programele de arhitectură publică trebuie să insufle puterea şi dominaţia. Casa Presei Libere este o dovadă, pe care o regăsim în multe state foste comuniste…

Autorul prezintă greşelile făcute de generaţia sa fără a individualiza vinovaţii. Nici nu e acesta obiectul cărţii. Cel care are în portofoliu lucrări precum Maternitatea Polizu, sălile de sport din Cluj, Piteşti, Iaşi, Deva (în carte este relatată modalitatea de realizare şi soluţiile constructoare inovatoare la acel moment) , Facultatea de Mecanică din Cluj-Napoca ne prezintă pe multe pagini un proiect de inimă: complexul taberei studenţeşti de la Costineşti, realizat într-un colectiv restrâns de câţiva prieteni, cu artişti plastici care aveau poate singura ocazie să realizeze lucrări de anvergură în stil abstract si non-figurativ, folosind unul din cele mai ieftine materiale de construcţie: betonul armat aparent…

Dorinţa de inovare leagă prietenii care pot dezvolta soluţii constructive. Autorul ne prezintă cum discuţiile cu specialiștii diverselor fabrici de materiale de construcţii (betoane dar şi sticlă) reuşesc uneori să aibă şi rezultate precum cărămida de sticlă sau geamul termopan sau construcţii metalice bazate pe travee spectaculoase… Toate acestea ascunse in devize dar cu sentimentul ca încerci sa îţi faci meseria…

Vă recomand sincer sa cititi această carte care are fără îndoiala adresabilitate generală.  Iar arhitecţilor în devenire le recomand să fie mai avizi în a descoperi si inova decât în a imita iar pentru asta trebuie să îşi cultive cultura arhitecturală şi urbană prin lecturi de calitate.


[1] Facultatea de Arhitectura, Aerogara Baneasa, APACA, Palatul Sindicatelor (azi Ministerul de Externe)

Un răspuns

  1. Am parcurs acest post al tau si imi place ceea ce am citit. Continua tot asa. *^*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: