Contractul colectiv de munca la nivel national o piedica temporara pentru guvern

Pachetul de legi privind modificarea legislației muncii au aratat din nou limitele expertizei guvernamentale, prin aruncarea in discuția partenerilor sociali a subiectului privind renunțarea la contractul colectiv de munca unic la nivel national.

Intre vameși reținuți si protocoale de alianțe guvernamentale subiectul a trecut puțin observat, dar asta nu înseamnă ca nu merita o dezbatere.

Consfințirea libertăţii sindicale şi protecţia dreptului sindical precum şi a dreptului de organizare şi negociere colectivă prin Convenţiile nr.87/1948, respectiv 98/1949 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii au creat cadrul juridic internaţional, la care legislaţiile naţionale trebuiau să se armonizeze la momentul aderarii la Organizatia Internationala a Muncii, aceste conventii fiind parte a legislatiei primare. Sa nu uitam ca Romania este stat fondator al acesteia…

S-a spus ca doar in Romania exista contract colectiv de munca la nivel national…. Imi pare rau ca reprezentantii guvernamentali actuali au o expertiza atat de redusa, dar daca ar folosi mai eficient (cel putin) atasatii sociali existenti ar afla ca acest tip de contract exista in Belgia, Cehia, Franta, Germania, Italia, Olanda, (atat la nivel de land cat si la nivel de federatie, prin ordin al ministrului muncii),  Spania, Turcia.

România a fost una din ţările avangardiste în istoria dreptului muncii, adoptând încă de la începutul secolului diverse acte normative de protecţie a salariaţilor: Legea asupra cooperativelor de muncitori şi meseriaşi (1909), Legea asociaţiilor (1909), in situatia in care pe plan mondial primele legi care au recunoscut şi reglementat convenţiile colective au fost: Legea austriacă din 1910 cu privire la angajarea funcţionarilor comerciali şi Codul elveţian al obligaţiilor din 1911, în Germania în 1911 iar în SUA în 1935.

În anul 1909 şi 1920 a fost respins de către Parlament un proiect de lege asupra contractului colectiv de muncă, dar, în fapt au fost încheiate contracte colective de muncă, încă din 1909 la Căile Ferate Române, la Întreprinderile Petroliere de pe Valea Prahovei, la Uzina de Gaz şi Electricitate Bucureşti şi la Postăvăria Buhuşi.

Legea de organizare a sindicatelor profesionale adoptată în 1921 recunoştea nu numai personalitatea juridică a acestora, dar şi dreptul muncitorilor de a încheia cu patronii „învoieli” de muncă, reglementându-se dreptul sindicatelor de a acţiona în judecată patronul pentru nerespectarea acestor învoieli. În anul 1929 a fost adoptată Legea contractelor colective de muncă, reglementând în mod amănunţit negocierea colectivă.

Dreptul sindicatelor de a încheia în numele salariaţilor contracte colective de muncă a fost atribuit în mod exclusiv sindicatelor profesionale, prin Legea nr.52/1945 din acest moment, contractul colectiv de muncă a devenit izvor al dreptului muncii, reglementând cele mai importante aspecte ale raportului juridic de muncă (salarizare, tipurile concedii (de odihnă, medicale), condiţiile de muncă). În baza acestei legi au fost încheiate în decembrie 1945 şi aprilie 1947 contracte colective de muncă în toate ramurile economice.

Cu toate că, şi după adoptarea Codului Muncii în 1950 se păstrează caracterul instituţional de normă juridică al contractului colectiv de muncă, în România, datorită naţionalizării industriei şi centralizării economiei prin eliminarea mecanismelor economiei de piaţă, rolul contractelor colective de muncă a început să se restrângă la documente cu valoare politică. Aceasta a fost determinată atât de subordonarea politică a sindicatelor existente cât şi de partenerul social, statul în calitate de proprietar al întreprinderilor, rezultând un dialog social fictiv.

Daca anterior anului 1990 rolul contractului colectiv de munca a fost redus, după apariția Legii nr.15/1991 acesta a devenit principalul izvor specific al dreptului muncii. Acesta semnifica sintetic rolul negocierii colective, acela de legea a parților,  rol pe care Constituția i-l atribuie prin prevederile art.38.

Contractul colectiv de munca unic la nivel național reprezintă un pact tripartit, Guvernul prin ministerele de resort (educație, sănătate si cultura) fiind parte semnatara, alături de sindicate si patronate.

Ca orice alt izvor de drept îndeplinește un număr de caracteristici: este general (vizează drepturile tuturor salariaților nu ale unui salariat determinat), permanent (pe durata valabilității lui se aplica de un număr nedefinit de ori) si este obligatoriu.

In prezent, legea cadru care reglementează contractul colectiv de munca este Legea nr.130/1996, republicata. Prin aceasta se stabilește o ierarhie piramidala a insemnatatii contractelor colective de munca, pornind de la contractul colectiv de munca unic la nivel național, la cele de ramura, grup de unitati, respectiv, unitate economica. Importanta primului este data de faptul ca devine izvor de drept pentru întreaga piața a muncii, el fiind obligatoriu pentru toți salariații din Romania si este baza de pornire a negocierii drepturilor la nivelul contractelor colective de munca la nivel inferior.

Dispariția contractului colectiv de munca unic la nivel național creează o lacuna legislativa importanta. Rolul sau nu se limitează doar la stabilirea unor plați compensatorii, un număr de zile libere pentru evenimentele salariaților sau a unui număr de zile mai mare de preaviz decât cel prevăzut de Codul muncii ci stabilește si care sunt ramurile pentru care se pot încheia contracte colective de munca la nivel de ramura.

Rolul cel mai important este stabilirea salariului minim la nivel național si a coeficienților de ierarhizare. Astfel pentru un salariat cu studii superioare salariul minim trebuie sa pornească de la dublul salariului minim pentru un salariat necalificat, daca pentru acesta este 700 lei, pentru cel cu studii superioare nu poate fi mai mic de 1400 lei, aspect care acum nu va mai fi obligatoriu, pentru ca nu-l va prevede nicio reglementare.

Renunțarea la contractul colectiv de munca reduce exponențial si rolul confederațiilor sindicale, pentru ca raman fara cel mai important mijloc de acțiune sindicala pașnica. Prin acesta va scade importanta lor, in favoarea federațiilor sindicale reprezentative la nivel de ramura (care de multe ori isi obțin reprezentativitatea in cascada de la confederațiile sindicale) mult mai divizate si fara forța reala.

In contextul modificării întregii legislații a muncii, după atacul la adresa credibilității liderilor sindicali, rămânerea fara o reglementare unitara negociata reprezintă un recul pentru salariați dar si dispariția contraforței in fata unei legislații ușor de modificat prin asumarea răspunderii de către guvern.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: