Calul. O poveste fara sfarsit

CAL
A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W Y Z
De la picturile murale din pesterile antice se crede ca strabunul calului de astazi este  rasa Przewalski. Capul mare si puternic si corpul acestei rase seamana izbitor cu rasa de cal din picturile aflate in pesteri. Primul cal domestic a aparut probabil in stepele din Asia Centrala intre 3000 si 4000 I.C. fiind crescut pentru carne si lapte. Cu cat omul neandertalian a inceput sa devina mai mobil calul a inceput sa fie folosit la carat si sa fie calarit.
Rasa Oxen a inceput sa fie folosita in Orientul Mijlociu aproximativ in anul 4000 I.C. la aratul pamantului. Incetul cu incetul incepe sa fie folosit la trasul saniilor, care au fost apoi montate pe roti transformandu-le in carute, odata cu evolutia rotii. La inceputul celui de-al treilea mileniu I.C. s-au descoperit dovezi arheologice legate de tractarea carutelor de aceasta rasa incipienta a calului modern, precum si folosirea altor cai la purtarea razboaielor. De vreme ce turmele de cai din nord deveneau din ce in ce mai numeroase, acestea au inceput sa se mute spre teritorii mai la sud si au inceput sa fie folosite la trasul carelor de razboi cu doua roti, folosite de egipteni. Datorita rapiditatii si agilitatii sale, calul, incepe treptat sa inlocuiasca celelalte animale folosite la trasul carutelor sau carat.
ISTORIA CALULUI
55 MILIOANE I.C. – 450 D.C. Primii cai. Hyracotherium (eohippus). Era Eocen – 55 milioane de ani in urma
EOHIPPUSHyracotherium, sau eohippus (calul din epoca de piatra) cum il numesc oamenii de stiinta,a aparut prima data pe pamant ca o fiinta mica, timida si nu cu mult mai mare decat un caine. Acesta a existat intre 55 si 45 milioane de ani in urma. Hyracotherium traia in groapi, in jungla incinsa cu plante si copaci gigantici, unde se hranea cu frunze. Marimea lui mica si picioarele cu degete multe il impiedica pe Eohippus sa se afunde in mlastina junglei. Ramasitele ale animalului original de acum cateva milioane de ani mai pot fi intalnite si astazi in cateva locatii precum: Wasatch Range, in Utah; Bazinul Wind River, in Wyoming; si in Europa.
Mesohippus.Era Oligocene – 37 milioane de ani in urma
In toata aceasta perioada, o parte din caii preistorici au migrat de-a lungul unei fasii-pod intre Europa si America de Nord. In timp ce temperatura si climatul se schimbau, coniferele incep sa ia locul plantelor ierbivore stufoase. Padurea incepea sa se rarefieze in copaci si iarba incepe sa fie din ce in ce mai abundenta. Mesohippus era mai mare decat Hyracotherium, dintii lui evoluasera mai mult si avea in schimb trei degete la picioarele din fata. Era mai bine dotat pentru a alerga mai repede pentru a reusi sa scape de eventualii inamici care l-ar fi urmarit. Datorita faptului ca mlastina a inceput din ce in ce mai mult sa lase locul unui sol mai moale, Mesohippus nu mai avea nevoie de degetele sale de la picioare asa de mult cum avea nevoie de ele Hyracotherium. Degetele laterale de suport au scazut in marime in timp ce degetele din mijloc au devenit mai puternice. Degetele incep sa fie din ce in ce mai compacte si lipite formand o parte mai dura sub ele. Acest gen de cal a trait acum 37 pana acum 32 milioane de ani in urma.
Merychippus. Epoca Miocena Tarzie – 17 milioane de ani in urma
In aceasta perioada apare o noua rasa de cal adaptabila la noile conditii de viata. Merychippus a evoluat in America de Nord si s-a adaptat ierburilor aspre din regiunile de campie. Acesta a fost inceputul calului ierbivor asa cum il stim noi astazi. Merychippus a crescut in marime cu inca cativa centrimeti. Acest cal mai mare de campie a devenit din ce in ce mai adaptabil si a inceput sa traieasca in turme. Pentru a reusi sa mestece iarba tare si dura, Merychippus si-a dezvoltat un sistem de dinti destul de complicat aproape asemanator cu cel al calului de astazi. Degetele sale laterale au continuat sa se miscsoreze si sa nu mai atinga pamantul. Degetul sau central a inceput sa se ingroase si sa se intareasca pentru un galop mai lejer pe terenul uscat al campiei. Picioarele erau fara copite iar greutatea corpului era dusa pe suprafata intarita a degetului central al piciorului. Merychippus a trait intre perioada 17 – 11 milioane de ani in urma.
Pliohippus. Epoca Miocena Tarzie – 12 milioane de ani in urma
Fosies ale lui Pliohippus au fost gasite in multe situri arheologice din Epoca Miocena Tarzie de-a lungul teritoriului statului Colorado, in Marile Campii ale Statelor Unite (Nebraska si Dakota) precum si in Canada. Specii ale acestui gen de cal au trait in perioada cuprinsa intre 12 – 6 milioane de ani in urma. In partea finala a Epocii Miocene, o ramura a acestei specii de cal a traversat in Asia si s-a inmultit rapid si s-a raspandit si in Europa. In acelasi timp in America de Nord, calul s-a dezvoltat in animalul pe care il cunoastem astazi. Pliohippus a fost primul adevarat monodactyl (animalul cu un singur deget) din istoria evolutiei. Pliohippus avea nevoie de o viteza din ce in ce mai mare pentru a-si depasi in viteza inamicii sai, astfel copita a evoluat si intarit din degetul sau central ingrosat. Dantura si extremitatile sale erau foarte apropiate de cele ale calului modern. Acest cal goneste in America de Sud, cat si in Asia, Europa si Africa. In ultimii doua milioane de ani, in Epoca Pleistocena si pana in prezent, Equus a devenit cea mai larga, mareata creatura pe care o admiram astazi. In sfarsit, in urma cu 8,000 de ani, Equus a devenit pe cale de disparitie in Lumea Noua si nu avea sa se intoarca decat abia cand a fost adus de catre spanioli in emisfera vestica in secolul XV.
Civilizatia Timpurie, 30.000 I.C.
STATUETAPentru, poate, o jumatate de milion de ani – adanc in tenebrele preistoriei umanitatii – singura legatura a omului cu acest animal era acea a unui vanator in cautare de vanat (hrana). Numai in perioada cuprinsa intre 4,000 si 3,000 I.C. omul a reusit sa domesticeasca calul si totusi inca era folosit pentru carnea sa. Domesticirea sa a inceput in stepele la nord de Marea Neagra (unde erau cai salbatici in acea perioada) intr-o perioada cand Oxen erau deja folositi la carat si tractat in Mesopotamia. La inceputul mileniului 3 I.C., magarii si catarii (magari salbatici in Asia centrala) au fost pusi la tractat in mod similar calului in aceasta regiune; si cand a fost adus calul in numar mare la inceputul mileniului 2 I.C., o traditie pentru condus deja era infiripata.
Calul: vanat (hrana)
Primele informatii pe care le avem despre cal si relatia lui cu omul provin din picturile din pesteri datate din Epoca de Piatra. Localizate in locuri precum Lascaux si Pech-Merle in Franta si Altamira in Spania, aceste picturi din pesteri arata in mod frecvent calul ca un obiect de rugaciune. Totusi aceste picturi preistorice din pesteri arata cata maiestuozitate vedea omul acelor vremuri in cal si arata cat efort a facut acesta pentru a recrea aceasta frumusete pe peretii pesterilor.
Calul Vogelherd

PICTURA IN PESTERA

Fildesul mamutilor furniza materialul necesar pentru omul preistoric artist care a pictat aceste desene reprezentand calul pe peretii pesterilor acum 30,000 de ani in urma. Pictura din pestera are 60 cm si este denumita Calul Vogelherd dupa numele pesterii in care a fost decoperit in Germania. Arheologii cred ca aceste picturi au fost facute de vanatori pentru a le purta noroc cand plecau la vanatoare. Acest cal a fost pictat destul de bine de catre omul Cro-Magnon, care spera sa doboare cateva exemplare pentru a avea carne sa-si hraneasca familia.
Caii Equine pictati in pesteri arata admiratia cu care erau priviti de catre omul preistoric. Importanta calului pentru om in acesti ani preistorici este aratata de multele desene preistorice descoperite. In particular e vorba de cele doua locatii din Franta, Lascaux, care a fost pictata in jurul perioadei 18,000 – 17,000 de ani in urma, si cea din Ardéche descoperita in 1994. Pictura gasita in Ardéche poate avea o vechime de aproximatix 20,000 de ani. Luand in considerare materialele pe care le avea in acea perioada la indemana omul Cro-Magnon indemanarea lui de artist si realizarile lui sunt uimitoare. Acesta probabil si-a incropit o pensula prin roaderea capatului unei ramuri din tufisurile din apropierea perterii. La picturile sale a folosit materii prime naturale; clai, coral si minerale care erau amestecate cu grasime animala. Multe din aceste picturi au fost descoperite pe peretii pesterilor din Europa. Culorile sunt inca stralucitoare chiar si dupa 10,000 sau 20,000 sau poate chiar mai mult.
Cai pictati in pesteri seamana cu Rasa Przewalski
STATUETA
Multe din picturile din pesteri seamana foarte mult cu micutul cal din rasa Przewalski din zilele noastre, cu capetele lor puternice. Se crede ca rasa Przewalski este ascendentul multora din rasele de cai de astazi. Rasa a fost descoperita in 1879 in Mongolia. Acum este amenintat fiind pe cale de disparitie si se iau masuri pentru a stabili un refugiu pentru restul cailor aflati inca in salbaticie.Cativa din aceste exemplare sunt tinute in captivitate la gradinile zoologice.
Rasa Przewalski
Cel mai vechi cal aflat inca in viata este rasa Przewalski (Equus Przewalski). In mod ironic, acest cal nu a fost descoperit decat in ultimul secol. In 1879, captanul rus, Nikolai Mikailovich Przewalski a observat un cal in timp ce calatorea in vaile pustii ale Mongoliei. Calul modern Przewalski seamana cu multe din animalele care apar pictate pe peretii pesterilor din Lascaux, Franta. Se crede ca rasa Przewalski este ascendentul multora din rasele de cai de astazi. Calul Przewalski are o inaltime cuprinsa intre 1.5 m si 1.8 m si are un colorit gabui. Are un bot de culoare aprinsa, un piept scurt si bine purtat, o dunga neagra de-a lungul spinarii, precum si picioare inchise la culoare. In Mongolia nativa se hraneste cu tamarisk (planta locala), smocuri de iarba, si cu radacinile albe ale plantelor. Rasa Przewalski a fost la un moment dat amenintata cu disparitia. Fosta Uniune Sovietica a stabilit un refugiu pentru acest cal la sfarsitul anilor ’70 pentru ai asigura atat continuitatea cat si libertatea acestui animal. In timpul anilor ’90, o parte din cai s-au intors pentru a prezerva rasa in Mongolia lor nativa.Desi tinut in captivitate in multe gradini zoologice de pe mapamond, calul Przewalski nu a putut fi niciodata dresat in mod eficient, chiar poate reactiona urat daca se simte amenintat. (Cunoscut in Mongolia sub numele de Taki, Tachi, sau Tag.)
600 – 1630 EVUL MEDIU
CALCaderea Imperiului Roman a inceput in Evul Mediu si a durat aproximativ sapte sute de ani. Prima parte timpurie a acestei perioade este denumita uneori Epoca Intunecata cand stralucirea si maretia Imperiului Roman s-a stins complet. In aceasta perioada acumularea de cunostiinte si investigatiile au sporit cu exceptia catorva manastiri izolate. Acestea erau timpuri ale razboaielor religioase si ale invaziilor barbare. Calul a devenit un mijloc de lupta la scara larga sau pentru vanatoare, talharie, de vreme cei drumurile construite de catre romani, lucru care a dus la unirea Europe, au cazut in dizgratie nemaifiind aparate. Calatorie de la o zona la alta era foarte periculos datorita relatiilor tensionate dintre regate. Pentru cea mai mare parte, trasurile nu au mai fost utilizate iar carutele au devenit atelaje agricole. In ciuda declinului in privinta calitatii inovatiilor tehnologice in multe sfere ale vietii, Evul Mediu a vazut calul adaptandu-se la noi roluri atat de diverse din arii cuprinse de la razboi pana la agricultura.
Charlemagne, 742 – 814 – Maretia calare
Charlemagne („Charles cel Mare „) a creat Sfantul Imperiu Roman care fusese format in mare parte dintr-un continent de analfabeti, si triburi feudale. Charlemagne a fost un personaj important in multe feluri in acele timpuri. Avea 1.8 m inaltime cu 20 cm peste inaltimea medie a oamenilor din acele vremuri. CAteodata putea fi foarte brutal, exemplu fiind cei 4,500 de saxoni decapitati intr-o singura zi. Totusi Charlemagne iubea sa invete multe si dorea sa ridice nivelul de educatie in regatul sau, ceea ce curpindea o mare parte a Europei continentale. Charlemagne personal si-a condus oamenii catre victorii in lupta, si, pana ce imperiul sa creasca peste masura, isi vizita supusii calare pe calul sau impresionandu-si supusi cu maretia sa pe care o denota cand calarea.
Potcoave, Usi si Diavoli…Legenda St. Dunstan, 925 – 988 D.C.
De ce foarte multi oaameni pun o potcoava deasupra usii lor pentru a alunga raul? In Evul Mediu traia un fierar pe nume Dunstan. Intr-una din zile Diavolul a venit la fieraria lui Dunstan pentru ai cere sai faca potcoave sa-si puna la copite. Dunstan a fost de acord sa-i faca „pantofii” Diavolului, dar in schimb l-a legat pe Diavol de nicovala si l-a batut cu ciocanul cu o furie iesita din comun. Diavolul i-a implorat iertare. Dunstan l-a pus sa promita ca nu va vizita nicio casa unde este agatata o potcoava deasupra intrarii. Diavolul a fost repede de acord; si de atunci, fierarii si altii ci-au pus cate o potcoava deasupra intrarii in casele lor. Potcoava trebuie sa fie pusa in forma U pentru a reusi sa prinda bunatatea care vine din ceruri. Si ce s-a intamplat cu nobilul Dunstan? El a ramas un simplu fierar, dar a devit Arhiepiscop de Canterbury si a fost proclamat sfant dupa moartea sa.
Batalia de la Hastings, 14 octombrie 1066
FRESCAIn 1066, William Cuceritorul Normandiei a pus 3,000 de cai in 700 de ambarcatiuni mici si au traversat Canalul catre Anglia. William venise sa-si asigure dreptul sau la tronul Angliei dupa moartea Ragelui Harold. Sau intalnit intr-o vale aproape de Hastings unde armata lui William a iesit victorioasa in mare parte datorita cavaleriei lui numeroase asistata de catre arcasi. Ei au atacat barajul format din scuturile infanteristilor saxoni, dar scuturile erau o aparare prea mica impotriva navalei de cai si cavaleri.
Unul din cavalerii lui William era chiar fratele sau vitreg, Odo, Bishop din Bayeux. El a intemeiat un club pentru caii care au fost folositi in aceasta batalie pentru a nu mai fi nevoiti sa verse sange in alte batalii. Cativa ani mai tarziu dupa batalie, Odo a comandat niste tapete, de aproximativ 10 m in lungime si brodate cu grija si colorate aprins. Importanta calului la aceasta batalie este reflectata in faptul ca sunt reprezentati 190 de cai pe tapetele din Bayeux.
Caii medievali
CAVALER
Este crezut in mod normal ca marii cai de razboi, numiti si „destriers”, au fost dezvoltate in timpul Evului Mediu pentru a sustine o greutate mare datorita armurii grele purtate de cavaleri. De fapt, o armura normala cantarea aproximativ 40 kg; si de aceea, calul ar trebui astfel sa care numai 100-150 kg. Motivul real pentru care caii masivi erau folositori este faptul ca greutatea lor amortiza mai bine impactul creat de lovirea lanciilor in lupta de turneu cat si in batalii. Un „destrier” cantarea de doua ori mai mult decat un cal normal de calarit; iar cand cavalerul intra in impact cu un alt cavaler acest lucru putea fi fatal. Acesta era dotat uneori cu platose cu tepi pentru a dobora pedestrasii in timp ce alerga. Acesta era o arma foarte importanta, si totusi descendentii sai sunt acesti cai blanzi si muncitori din zilele noastre acre-si pun forta la o munca mai putin brutala ca in trecut.
Palfrey: Calul de zi cu zi
Destrier-ul era calul folosit in lupta, dar nu indeplinea cerintele cavalerilor pentru momentele cand nu erau angajati in batalii. In schimb, cavalerii preferau sa calareasca Palfrey, un cal cu picioarele scurte, cu un corp lung care se misca mult mai repede si era mai agil. Calaria usoara oferita de catre Palfrey era ideal a fi calarit de catre cei raniti sau cei in varsta care ar fi avut probleme in a calari un cal mai inalt.
Cursary (Cursarul) : Vitezistul cu sange fierbinte
In timp ce Destrier-ul si Palfrey excelau in putere si confort, totusi, ei nu erau cai de viteza. Nevoia de a duce mesagerii cat mai repede la destinatie intre armate sau regate, au facut loc Cursarului, strabunul cailor de curse de azi. Cursarii erau puternici, mladiosi si avea probabil sange fierbinte in venele lor (ex. Turc, Arab, sau Barb). Sursa principala de provenienta a acestui cal era Regatul din Napoli. Napolitanii cumparau caii din Africa si ii incrusisau si cresteau in Europa. Resultatul era un cal extrem de rapid cautat de catre regi din regate indepartate precum cel englez care doreau sa dea o nota de rapiditate hergheliilor pe care le detineau.
Turnamentele. De la razboi la sport
Multe sporturi au pregatit combatantii din punct de vedere psihic si emotional pentru batalie. In Evul Mediu, „Turnamentele” au devenit cele mai populare competitii de recreere pentru cavalerii din toata Europa. Evenimentele unui turnament – calaria, duelul calare si lupta in picioare – mentineau cavalerii in forma pentru momentele de razboi. Tornamentul a durat mult dupa ce cavalerii in armuri grele nu au mai fost folositi in lupte si a ramas totusi un sport pe care numai nobilimea, finetea, grandoarea erau o realitate continua.
TURNIR
„Pas d’armes” sau „Pasul armelor”, era o forma a turnamentului. In mod traditional, un concurent trimetea o proclamatie catre mai multi tari anuntand ca va accepta orice provocare la o anumita data, intr-un anumit timp. Gazdele unei asemenea competitii erau denumiti organizatori sau tinatori. Pretendentii, care veneau de pretutindeni, erau denumiti vizitatori sau venitori.
Regulile jocului
Gazdele turneului agatau doua scuturi de un artar, unul simbolizand razboiul si altul pacea. Cand un oponent se apropia, el trebuia sa atinga cu lacea scutul care reprezenta pacea pentru a concura cu o lance neascutita (sau „lance de curtuoazie”) sau ar fi trebuit sa atinga scutul care reprezenta razboiul, daca dorea sa se lupte cu o lance ascutita. Odata de provocarea a fost acceptata, pretendentul era inspectat de catre un expert care sa ateste ca acesta este un cavaler de vita nobila si cu acreditari si descendenta nobila. Daca pretendentul avea alegerea el putea alege sa lupte in picioare cu o sabie sau un topor sau putea alege sa lupte calare. Odata ce provocarea a fost facuta, pretendentul era ospatat asa cum se cuvine un oaspete de seama dupa principiul „orice doriti” sau „ce que vouldrez”.
Sarcinile pretendentului
Calul aflat in competitie avea de obicei un cort in care era tinut si unde era intretinut asa cum se cuvine de catre ingrijitorul sau. Caii erau ornati cu panze largi, denumite caparison, si care erau brodate cu insemnele caavalerului sau. Avea o masca de fier denumita chanfron, si care proteja capul calului in cazul in care era lovit din greseala de celalalt cavaler cu lacea. Calul era manat intr-un ritm cadent pentru ai da cavalerului sansa de o ochi mai bine cu lancea celalalt cavaler din concurs. Concursul „pas d’armes” o maare incercare de forte atat pentru cal cat si pentru cavaler.
Cavalerismul, si evenimentele sportive ascociate cu acesta, au dat nastere unui intreg complex de traditii si comportamente. Inovatiile in echipamentul cavalerilor ascociate cu calul cavalerului erau de asemenea un asemenea complex. Ca tip de cal folosit, destrier-ul era folosit de ceva vreme, dar obiceiurile cavaleresti solicitau noi modele de echipament si piste de confruntare au transformat calul intr-un adevarat atlet.

CALPintenii

Pintenii cavalerului aveau gatul lung de vreme ce cavalerii calareau pe distante meri (cu picioarele intinse). Acest gat al pintenului permitea rozetei zimtate sa ajunga sa atinga coastele calului. Pinteni ornati erau acordati tinerilor cavaleri intr-o ceremonie colorata de initiere care simboliza faptul ca acesta era pregatit sa paseasca pe drumul cavalerilor. Materialul din care erau facuti pintenii arata statul cavalerului: pintenii unui cavaler erau facuti din aur, asistentul ii avea din argint, iar un om de arme ii avea din fier sau fonta.

Vesmantul calului (caparison)

Calul cavalerului era acoperit de o haina larga ornamentata cu insemnele cavalerului denumita „caparison”. Acest vesmant avea ornate insemnele cavalerului si serveau drept autentificare a cavalerului. Intr-una din probele turneului, calul era legat la ochi pentru a-l impiedica sa se sperie si sa impieteze la buna desfasurare a probei. Calul purta o perina plina cu paie in jurul pieptului si a umerilor care proteja calul precum si genunchii si picioarele cavalerului in cazul unei ciocniri.

Capastrul si Hamul

Marele destrier necesita mare fermitate din partea cavalerului pentru a raspunde la comenzi la intensitatea bataliei sau intrecerii. Capastrul folosit are obrajii sau falcile lungi si laterale inalte de vreme ce aceastea ofereau o mai buna manevrabilitate prin crearea unei bune presiuni in gura animalului. Haturile erau acoperite cu placute metalice pentru a nu fi taiate de catre sabia oponentului in timpul luptei.
Scarile
Scarile erau de un ajutor major pentru cavaler ajutandu-l sa ramana pe cal dar si pentru ai da un sprijin cand lovea cu sabia sau cand ataca cu lancea.
Seaua
Seaua cu spatele ridicat folosita de cavaleri in razboaie si competitii dadea cavalerilor un sprijin sporit si ii tinea bine tintuiti in ea cand arau atacati sau loviti de oponenti. Impactul cu lancea, care avea pana la 7 m in lungime, putea fi imens datorita fortei calului, de care se folosea cavalerul cand isi lovea adversarul.
Cavalerii impotriva Maurilor.Caii cu sange rece vs. Caii cu sange cald
In 1492, cavaleri si soldati din toate colturile Europei s-au aliat in lupta impotriva Maurilor pentru ai alunga pe acestia din Spania. Monarhia spaniola a insistat pentru alungarea maurilor inainte sa-si inceapa Columb calatoria. Maurii au dominata Spania timp de secole dar obiceiurile lor musulmane si religia lor nu au fost niciodata acceptate.
NOBILI
Fotografia de mai sus arata intalnirea dintre un cavaler si un maur, poate in timpul luptei din Grenada. Cei doi foloseau stiluri de lupta cat si rase de cai diferite. Cavalerul este calare pe un cal cu sange rece european, in timp ce maurul era pe un cal cu sange cald specific raselor Arab si Barb folosite de mauri. Nu exista nicio diferenta biologica intre cele doua rase. Caii lor descendeau dintr-o rasa de cal mai mic ca statura Arab sau Barb si erau denumite figurativ „cal cu sange cald”. Toti ceilalti cai erau denumiti „cai cu sange rece”, inclusiv cai moderni de tras, descendenti directi ai cailor cavalerilor din acele vremuri. In timp ce greutatea in plus data de cavaler si armura sa conferea mai multa stabilitate si robustete pentru lancea sa, calul Arab era bun pentru viteza si anduranta, si adesea ii ajuta pe mauri sa-i depaseasca in viteza pe cavalerii mai greoi in miscari datorita greutatii lor. Timp de multi ani s-a crezut ca maurii au venit in Spania cu proprii lor cai, dar acum se pare ca, desi o parte din rasa Barb usoara a fost adusa de catre mauri, marea majoritate a cailor acestora erau din herghelii existente in Spania.
De la razboi la plug; Noi intrebuintari ale unui vechi partener
Calul in fermele feudale
FERMA
Inainte de Evul Mediu, calul era utilizat in principal in transport si in razboi. Mai mult, caii erau scumpi ca pret, si, comparativ cu magarii si catarii, care erau furajeri, caii erau scumpi a fi intretinuti. Caii necesitau o hrana speciala, intretinere constanta, si un adapost bun. Sistemul feudal mentine fermierul pe pamanturile unui stapan, care, insa, avea mijloacele pentru ai furniza sclavului caii pentru ai folosi la munca campului. Astfel, in Evul Mediu, vedem calul folosit la scara larga in agricultura pentru prima data in istorie.
De la care de lupta la carute simple
CARTA
Evul Mediu a fost epoca unor pierderi din punct de vedere cultural si tehnologic fata de ceea ce obtinusera romanii. Drumurile din Europa au cazut in dizgratie dupa ce Imperiul Roman s-a destramat, nimeni neavand posibilitatea sau dorinta de a le mentine. Carele de lupta nu au mai fost folosite dupa caderea Imperiului iar orice vehicul decent de transport a disparut complet. Din acel moment numai carute deplorabile si care-vagon se mai deplasau intre ferme si orasele.
Exploatarea carierelor de piatra duc la imbunatatirea drumurilor
Se estimeaza ca intre anii 1350 si 1600 numarul de vehicole a ramas in Anglia cam acelasi la numar. Unul din putinele imbunatatiri din aceasta vreme a avut loc odata cu casatria dintre Ana de Boemia cu Richard al – II – lea, in anul 1382. Cand Ana a sosit in Anglia, si-a adus cu ea si trasura ei care era probabil facuta in Kocs, Ungaria. Kocs era un oras renumit pentru calitatea trasurilor realizate si datorita numelui acestui oras a aparut in dictionarul englez cuvantul „coach” (trasura). Trasura Anei, si a altora care au venit dupa ea, au avut o mare influenta asupra design-ului trasurilor viitoare din Anglia.
Ana de Boemia popularizeaza calaritul lateral printre femei
Ana de Boemia, o printesa eleganta europeana, a sosit in Anglia in 1381 pentru a deveni mireasa lui Richard al – II – lea. A adus cu ea mai mult decat eleganta si frumusete. Ea este creditata cu popularizarea calaritului lateral (pentru femei) in Anglia pentru a permite femeilor sa calareasca intr-un mod care sa fie adaptat rochiilor pe care acestea le purtau. Pana cand a fost inventata seaua laterala, probabil in Orientul Apropiat in secolul al XII – lea, femeile erau obligate sa calareasca asemenea barbatilor, cu un picior pe fiecare parte a calului. Acest lucru ar fi fost foarte incomod pentru femei dat fiind modul elaborat in care erau confectionate rochiile femeilor din acele timpuri. Daca femeile alegeau sa nu calareasca asemenea barbatilor, femeile erau incarcate in care rudimentare care constau in cateva scanduri si roti, prost si periculos asamblate. Ana a ramas o regina iubita pana cand a murit rapusa de ciuma la frageda varsta de 28 de ani. Sotul ei, Regele Richard al – II – lea, a fost atat de devastat de moartea sotiei lui incat a ordonat daramarea castelului Sheen unde murise iubita lui regina.VANATOARE
Vanatoarea
Din vremuri preistorice omul a vanat caprioara. Cand a invatat sa calareasca calul, paleta de animale posibil a fi vanat a crescut considerabil.
In Evul Mediu, vanarea cerbilor calare a devenit un sport foarte popular, in mod special in Franta. Pana la Cucerirea Normanda, placerea vanatoarii era gustata de majoritatea nobililor normanzi. Cand William cucereste Britania in 1066, a adus si acest sport, cu toate regulile si traditiile lui, cu el. „Ty a Hillaut” era fraza veche normanda prin care vanatorii erau anuntati ca prada a fost speriata. Aceasta franza a fost apoi anglicanizata si a devenit „Tally-ho”, mult mai familiara in vanatoarea de vulpi de astazi. Vanatoarea de caprior a continuat sa fie modul de distractie si in timpul Plantagenentului si dinastiei Tudor. In pictura „Night Hunt,” Uccello a reprzentat o vanatoare de caprior pe intuneric. onitorii pe jos speriau vanatul in directia vanatorilor, apoi cainii urmareau vanatul, si cei din urma erau vanatorii calare care urmau sa rapuna prada.
1680 – 1845 SPORTUL REGILOR
1660-1685, Charles al – II – lea reintroduce calaritul viteza
Victoria fortelor lui Cromwell in Anglia a impins multi regalisti in exil in Franta. Viitorul rege Charles al – II – lea petrecea mult timp in Franta, lucrand cu William Cavendish, Duce de Newcastle, pentru a invata arta de inalta clasa.
CHARLES II
Cromwell a murit in 1658, iar fiul sau s-a dovedit un succesor slab. In 1660, Charles s-a intors in Anglia pentru a urca pe tron, astfel incepe perioada cunoscuta in istorie drept Restauratia. Numai in cateva ore de la urcarea pe tron, Charles a ordonat ca „va confisca toate bunurile celor care au fost apropiati ai fostului rege, si astfel toti caii aflati in posesia acestor persoane vor fi dusi la Mews (grajdurile regale) pentru a servii Maiestatii Sale.”

Regele introduce cravasa, obstacolele in cursa, trofeele si pungile cu bani (premiile)

TROFEU
Cromwell interzisese intrecerile calare in viteza, dar Charles le-a repus in drepturi si marit hipodromurile si facilitatile de inmultire la New Market, care fusese infiintata de catre bunicul sau, James I. Pana in zilele noastre, New Market, a ramas lacasul de baza al calaritului viteza si al inmultirii in Marea Britanie. Charles al – II – lea a fost un inovator si in curand si-a lasat amprenta pe caracterul curselor de cai. El a patronat Sportul Regilor incurajand populatia de rand sa urmareasca aceste curse. Chiar Regele Charles insusi a calarit in aceste curse sub pseudonimul „Old Rowley.” El introduce folosirea cravasei, un obicei folosit in de catre cei ce conducea carele romane antice. De asemenea, el a pus bazele folosirii obstacolelor pe pista de alergare la diferite intervale. Charles a oferit, de asemenea, numeroase trofee si premii in bani pentru a-i incuraja pe crescatori sa mareasca calitatea cailor lor. Calitatea sporita a cailor datorita eforturilor lui Charles a deschis calea sosirii „lorzilor fondatori” numai la cativa ani dupa moartea marelui rege englez.

Revolutia in vehicule. Trasurile de eleganta regala au o priza la public mai mare

SARETA
Incepand din secolul al XVII – lea si continuand in cel de-al XVIII – lea, stilul elegant Baroque a avut un efect surprinzator asupra design-ului trasurilor din acea vreme. Trasurile elaborate nu erau pentru toata lumea. Vehicolele folosite de catre Ana de Boemia si mai tarziu de catre Queen Elizabeth I nu erau sub nici o forma simple trasuri. In secolul al XVI – lea gustul pentru exotic – altii ar spune excentric – a condus la o maiestuozitate nemaintalnita in construirea de trasuri.
CAII COLONIALI
Un cleric irlandez pretuieste caii americani
Unul dintre cei mai buni purtatori de cuvant din Rhode Island a fost un cleric irlandez trimis in America pentru a-si lua in primire parohia din acel stat. McSparren a descris caii din Rhode Island a fi „remarcabili pentru numarul si agerimea lor; am vazut caii care alergau o mila in putin peste doua minute si mult sub trei minute.” McSparren a mai notat ca in plus fata de viteza lor, caii americani erau si foarte rezistenti, nefiind foarte usor sa calaresti 60 sau 70 de mile sau mai mult pe zi. Acest lucru nu era de neglijat de vreme ce drumurile coloniale nu erau decat mici carari printre paduri.

Narragansett Pacer – primua rasa adevarata de cal american

Narragansett Pacer este inceputul cresterii de cai de rasa pentru America. Numele de Narragansett Pacer vine de la zona unde acesta a fost crescut: Golful Narragansett din Rhode Island. George Washington detinea un astfel de cal din rasa Narragansett care a castigat cursa din 1768. In 1772, Edmund Burke, faimosul politician filozof, a implorat un prieten american sa-i trimita o pereche de cai din aceast. Un astfel de cal Narragansett se crede ca ar fi fost calul cu care Paul Revere a facut acea memorabila cursa.
Originea lui Narragansett Pacer s-a discutat timp de secole. Stramosii lui erau probabil printre caii englezi si olandezi adusi in Massachusetts intre anii 1629 si 1635. Erau niste cai de curse care confereau o calatorie confortabila, erau siguri pe picioare, si rezistenti pe distante mari. Calul Narragansett Pacer a carat oameni si bunuri pe diferite rute si pe cai namoloase. Acesti cai erau singurul mijloc prin care puteai ajunge la piata sau la vecini sau la doctor in cele mai multe perioade ale anului.
Au fost inmultit in numar mare in secolul al XVIII – lea. Pe masura ce drumurile coloniale sau imbunatatit, oamenii conduceau mai mult si calareau mai putin. Apoi vine era concursurilor si apoi aceasta specie dispare.
„Am vazut ultimul cal din rasa. A murit acum 20 de ani in urma (1880); cu o culoare urata spalacita, cu spatele curbat si picioare scurte si cu un galop saltaret, parea mai mult o caricatura de cal, dar era, totusi, o sursa de mandrie nemarginita pentru proprietarul lui.”-Alice Morse Earle, „Trasura si Epoca Barurilor”

CAIRhode Island – Primul centru de crestere a cailor din America

Inainte de afirmarea statului Kentucky ca o regiune de ideala de crescut cai a fost si a ramas o idee de baza pentru multa vreme. Dar cu mult in urma cand acest stat era doar o regiune paduroasa uitata de lume zona renumita pentru cresterea cailor era Rhode Island. Industria de crescut cai din Rhode Island isi are originea atunci cand John Hull, Trezorierul din Massachusetts Bay Colony, a cumparat pamant la vest de Golful Narragansett de la nativii indieni. Aceasta zona a fost ingradita si dotata pentru cresterea si inmultirea cailor. La un moment dat Rhode Island avea ferme cu herghelii cu pana la 1,000 de cai, in care predomina rasa Narragansett Pacer. De la fermele din Rhode Island, caii erau expediati catre toate coloniile de pe coasta precum si in insulele Caraibe, pentru a fi folositi pe plantatii. Rhode Island era singura colonie din New England care permitea intrecerile de cai, si cursa de o mila si hipodromul era intretinut la Sandy Neck Beach, South Kingston. Ca intotdeauna, cocurenta era cheia succesului in Rhode Island iar acest tinut adunase cele mai bune specimene de prin zonele vecine pentru a-si imbunatatii arealul animal. Inainte ca drumurile sa uneasca orasele coloniale din America, calul cu sea era singurul mijloc de transport iar Rhode Island servea drept sursa principala pentru furnizarea de cai excelenti. Era vita nobila a Americii.

22 ianuarie 1673 – Prima Posta calare din America

Cand sau infiintat primele colonii in nord-est era inceputul anilor 1600, comunitatile cuprinse intre Boston si New York erau aproape izolate una de alta. In data de 22 ianuarie 1673, Guvernatorul Francis Lovelace al New York-ului a detasat primul curier postal calare care facea legatura intre New York si Boston, si deservea si comunitatile care se aflau in drumul sau. Primul traseu pe care il urma acest postas era prin New Haven, Hartford, si apoi Springfield, Massachusetts. Ruta urma „Ruta Golfului ” o fosta carare indiana, si pana la Boston. Aceasta ruta era mai bine cunoscuta sub numele Upper Boston Post Road (Drumul Postal Superior din Boston), iar calatoria aceasta de la New York la Boston era de aproximativ 250 mile. Posta calare era principalul mod de comunicare in America coloniala, iar serviciile sale nu au fost inlocuite pana cand drumurile mai bune au permis folosirea trasurilor la sfarsitul anului 1700.

1674 – Legea Plymouth interzice gonitul cailor pe strazi

Multe asezari si orase din America aveau strazi numite „Race Street” (Strada Curselor). Asemeenea strazi si-au castigat acest nume datorita faptului ca se obisnuia sa se faca intreceri calare pe ele. In 1674, locuitorii orasului Plymouth au obosit sa mai fie speriati de astfel de curse in orasul lor si au elaborat o ordonanta care interzicea aceste intreceri. Totusi, marimea amenzii si eventuala umilire a reputatie unor fermieri pare sa nu fi descurajat astfel de intreceri. Aproape un secol mai tarziu, in Connecticut s-a dat o lege care prevedea confiscarea calului si o amenda de 40 de silingi daca era prins facand intrecere in oras.

Colonistii cer cai de o calitate superioara

Pentru a creste calitatea cailor din America, la inceputul anilor 1668 justitia din Massachusetts a decretat ca numai caii „de masura proportionata trebuiau sa aiba 14 maini in inaltime” puteau trece prin oras. O lege a fost data de William Penn in Pennsylvania in 1687 care a statuat ca inaltimea minima era ” 13 maini” pentru cai. Orice cal mai in varsta de 18 luni si mai mic de „13 maini” trebuia sa fi tinut de capastru. Proprietarul trebuia sa-si marcheze animalele cu insemnul sau, si putea sa-i pasca pe terenul comun intr-un numar dublu fata de cati avea in mod regulat zilnic. In 1715, statul Maryland a elaborat o lege prin care multi cai batrani putea fi impuscati pe loc. La sfarsitul anilor 1700, era un numar suficient de cai, de altfel, chiar a aparut un surplus sau o suprapopulare de cai.

Anii 1700…..”Nimeni nu se incumeta sa salveze un vagabond sau un prost”

Aceasta remarca a unui observator al vietii din 1700 descrie succint un secol care a fost martorul unei cresteri explozive atat in calitate cat si in cantitate a cailor. Caii au devenit la mare cerere atat in viata de zi cu zi cat si din punct de vedere sportiv, astfel ca noi rase de cai au fost dezvoltate pentru a raspunde acestor cerinte. Anii 1700 au aratat dezvoltarea Pursangelui, mai intai in Anglia si mai tarziu in America. Aceasta rasa de cai a dus sportul de echitatie la inaltimi si viteze inimaginabile si genialitate. Pursangele, in schimb, a ajutat la dezvoltarea sau imbunatatirea celorlalte rase de cai sau a altora noi, precum Sfert de Cal (Quarter Horse) si Morgan. In termeni de crestere economica, calul furniza mijloacul mobil de carat bunuri la piata, sa duca oamenii dintr-un oras intr-altul, si sa transporte colonistii catre interiorul tinuturilor Americii. Cararile namoloase au lasat locul unui sistem de drumuri bine puse la punct. Calestile au oferit mijlocul de trasnport unui numar mai mare de persoane intr-o relativa siguranta si confort. In mare, anii 1700 au fost o perioada de rascruce de crestere si miscare datorata utilizarii la scara mai larga a calului.

Calareste si leaga

Drumurile, la inceput, erau poteci ale indienilor, ciculabile numai pe jos sau calare. Caii erau adunati in mare parte in America coloniala, astfel ca s-a pus la punct un sistem ingenios de partajare a calului bazat pe principiul „calareste si leaga” („ride and tie”). Un om incepea prin a merge calare in timp ce celalalt era pe jos. Dupa o distanta prestabilita, calaretul descaleca si lega hatul calului de un obiect solib. Cand cel care a mers pe jos ajungea la locul unde era legat calul, il incaleca si mergea calare spre directia in care a polecat cel ce calarise calul anterior, trecea de el si ajungea pana la locul prestabilit pentru a schimba locul cu partenerul sau. In acest fel fiecare om calatorea in mod egal ca si celalalt.

Strampi laterali

Masuri speciale au fosst luaate pentru a ajunge proaspat dupa drumurile mocirloase coloniale. Barbatii purtau niste jambiere inalte din piele legate cu jnururi si largi numite „spatterdashes.” Femeile arataau chiar neatractiv cand calareau lateral cu fustele indesate in acei „strampi laterali” (” stirrup stockings”). Acestea erau mari si largi pentru a cuprinde rochiile largi si voluminoase din acele vremuri. Fustele se sifonau mai putin cand erau introduse in acesti strampi laterali. Femeile calareau cu ambele picioare pe o parte, si trageau o cuvertura peste rochie denumita „safe-guard” (protectie). „Spatterdashes”, „stirrup stockings” sau „safe-guards” erau indepartate si legate de sa atunci cand calaretii mergeau la cumparaturi sau la biserica.
QUARTER HORSE
Acest cal este unul dintre primii cai de prasila din America. Originea exacta a cestui cal a fost dezbatuta inca de la inceput. Cel mai vechi ascendent al acestui cal este Hobby care a fost importat in numar masiv in regiunile central-sudice intre anii 1600 si 1700. Cea mai importanta influenta asupra acestui cal a avut-o calul Pursange, pe nume Janus, importat la varsta de zece ani in Americaa in anul 1756. Janus a fost armasar de prasila timp de 24 de ani, dar originea iepelor u care el a fost incrucisat ramane inca subiect de disputa. Odata cu Revolutia americana acest cal incepe sa fie crescut si spre vest fiind incrucisat cu cai spanioli si ponei Chickasaw. Specimenele care au influentat cel mai mult aceasta rasa sunt: Cooper Bottom, un armasar nascut in statul Pennsylvania in 1828, si dus in statul Texas in 1839 de catre generalul Sam Houston; Steel Dust, nascut in statul Kentucky cam prin 1843 si trimis in statul Texas in 1844; si Peter McCue, aparut in 1895, fiind fiul faimosului Dan Tucker.

Janus, parintele Quarter Horse (1756)

In 1756, un cultivator din statul Virginia pe numele sau Mordecai Booth a importat din Anglia un armasar pursange pe nume Janus. Descent al vechiului JAnus era nepotul lui Godolophin Arabul. Janus a fost un cal compact, avand o inaltime de peste 1.80 metri. Avea o musculatura dezvoltata, avea o pata alba si un galop fulgerator. Era renumit pentru sprinturile sale fulgeratoare. Janus dovedise a fi un campion in cateva curse de 4 mile din Anglia, dar o rana la picior l-a impins sa fie armasar de prasila. Adus in America, s-a distins din nou ca un cal de curse in regiunea raului James din statul Virginia. Dupa ce Janus si-a terminat cariera de cal de curse, si-a petrecut restul zilelor sale ca armasar de prasila. Janus a produs o serie de iepe de curse foarte apreciate, dar adevarata lui comoara genetica a facut minuni numai cand a fost imprecheat cu altii cai de curse de rasa buna. De vreme ce cursa de 4 mile era foarte populara in statele Virginia si Carolina de Nord, Janus a fost adus in aceasta zona pentru imperechere. Aici a avut descenti de marca precum: Babram (1766) si Twigg (1778). Mai la batranete, Janus a fost cumparat de catre senatorul John Goode, care a dorit sa aduca celebrul armasar acasa de unde plecat in statul Virginia, si la varsta de 34 de ani a pornit pe lungul drum spre casa. S-a imbolnavit pe drum, totusi, si a ramas pe plantatia colonelului Haynes din Tinutul Warren, Carolina de Nord, unde a murit la sfarsitul anului 1780 sau inceputul anului 1781.

Primele curse de Quarter Horse

In vreme ce cursele de cai urmau regulile engleze incepand din coloniile americane, o alta forma de curse a inceput sa prinda contur in regiunile din sud. While horse racing followed English rules beginning in the northern American colonies, another form of racing began to flourish in the southern regions. Cursele de Quarter Horse era rezultatul clar al pozitiei geografice. Partea de est de pe coasta era in mare parte acoperita cu padure deasa, de acea era nevoie de un efort imens pentru a defrisa pamantul si al folosi pentru agricultura astfel fiind foarte valoros.
Pistele de curse in regiunile forestiere nu erau decat niste carari paralele si lungi de un sfert de mila taiate direct prin padure. Era putin spatiu atat la pornire cat si la sosire. Cai erau sperati uneori cu un gard sau copaci. Pista de un sfert de mila a dat numele ei si acestui cal.

Oras contra oras, Cal contra Cal

Pana la mijlocul secolului 19 cursele de cai erau principalul sport organizat din America. Orasele moderne au rivalitati intre ele pe terenul de fotbal. In perioada coloniala americana, rivalitatea intre orase era axata pe intrecerile de cai. Nu era nimic neobisnuit ca spectatorii si concurentii sa mearga din oras in oras pentru a participa la aceste curse de un sfert de mila si se faceau si pariuri consistente pe marginea acestor curse. Pariurile puteau consta in bani, sclavi si proprietati. Spiritele se incingeau cand un concurent fura startul sau cand il impiedica pe altul sa-si faca cursa corect. Startul cursei era dat printr-un foc de arma, sunet de trompeta sau batut la toba. Chiar si dupa ce pamantul a devenit disponibil pentru trasee circulare, acest sport al sfertului de mila a ramas cel mai popular din America.
1718 – 1876 CALATORIA CU DILIGENTA IN AMERICA

Originile Diligentei Americane

Diligenta
Prima diligenta din coloniile americane era detinuta de catre Jonathan Wardwell din Boston. Diligenta lui a parcurs intai traseul de la Boston pana la Providence, Rhode Island, pe 13 mai 1718, si facand asta a pus bazele unui sistem de transport care va dainui aproape 200 de ani. Urmand exemplul lui Wardwell, diligentele si trasurile vagoane au inceput sa circule in mod regulat catre este. Persoana care a fost considerata intiatorul curselor regulate de diligente si carute vagon catre est a fost un alt colonialist pe nume Levi Pease. A inceput sa faca curse pe ruta superioara a postei din Boston dupa Revolutia Americana din 1784. Ruta acestei curse pornea din Boston si trecea prin Worcester, Springfield si Hartford pana la New York.

Construirea de diligente

Vehicolele folosite in vremurile de inceput ale calatoriei cu diligenta nu era asa de elegante si confortabile precum diligentele Concord facute de catre Downing si Abbot dupa 1827. Mai degraba, trasurile anilor 1700 aratau mai mult ca un vagon Conestoga cu scaune din scanduri. Un tip pe nume Jansen, care a scris cartea „Un strain in America” ( „The Stranger in America”), a descris in amanunt trasura anilor 1700 din America: „…trasura americana, care este precum o constructie de-a lungul tarii, este calculata sa poata transporta 12 persoane, care sunt asezate pe banci asezate cu fata catre cai. Scaunele din fata au trei locuri, unul dintre ele fiind ocupat de catre conducatorul vehicolului. Nu sunt usi laterale, pasagerii coboara sau urca pe rotile din fata. Primul venit ocupa locul din fata, cei care vin dupa ocupa locurile din spate in ordinea in care au urcat, locurile cele mai slabe fiind cele din spate datorita amplorii zgaltaiturilor. Femeile fac exceptie la aceasta regula avand prioritate in la locurile din fata. Daca intarzie vor sta pe locurile ramase libere, daca nu exista cineva sa le cedeze locul din politete”.
Singura protectie pe care o au pasagerii in fata vicisitudinilor narturii erau niste copertine din piele laterale care puteau fi trase pe lateral pentru a proteja pasagerii. Calatoria pe timpul iernii, daca drumurile erau practicabile, trebuie sa fi fost o experienta friguroasa, asta pentru a fi cat de cat ingaduitori.
„Statiile” erau marcate prin numeroase taverne dispuse de-a lungul popasurilor si al drumurilor postale. Tavernele furnizau hrana si acomodare pentru pasageri, si popas pentru caii diligentelor. Aceste taverne erau denumite dupa persoanele celebre care stationasera acolo, iar multe astfel de taverne purtau numele de Washington, Franklin si Lafayette. Aceste statii nu erau numai pentru mancare si cazare ci erau si importante locatii pentru oamenii locali sa se stranga. Descriind o astfel de taverna din Massachusetts-ul colonial, Edwin Lasseter Bynner a scis: „Acestea erau centrul vietii si afacerilor, al judecatorului si al juratilor, al clericilor si al laicilor, al politicienilor si al comerciantilor; unde oamenii selecti veneau sa discute despre afacerile orasului si despre interesele mai importante ale provinciei; unde guvernatorii regali strainii distinsi erau intretinuti alaturi de cei de rand si de cei rau famati; unde se tineau caruselurile si distractiile, adunarile tulburi ale patriotilor adunati in secret; unde, in timp, spuma rautatii armatei regale, puritanii inflacarati, suparatorii Quaker-si, refugiatii Huguenoti, si salbaticile capetenii indiene din padurile invecinate veneau in vizita”.

Viata cailor folositi la diligente

Caii care trageau diligentele din America traiau o viata grea dar plina de impliniri. Erau tratati in mod normal cu respect de catre conducatori si au parte de atentie si intretinere. Spre deosebire de Anglia unde un cal care trage la diligenta rezista numai trei ani, caii americani rezistau mult mai mult. De exemplu, un cal din California care tragea la diligenta a ramas in hamuri timp de 15 ani, si este estimat ca a parcurs un sfert de milion de mile. Un scriitor contemporan de prin anii 1800 a facut o descrie a cailor si a celor ce-i conduceau: „Fiecare cal avea numele lui. Era fie „Ridica-te, Joe, fete si baieti; esti lenes Bill; trebuie sa tii pasul, Bill; daca nu mergi mai bine, Bill, te dau la schimb cu un catar”. Tot felul de expresii. Unii conducatori de diligente ar fi speriat pe oricine cu vorbaria lor, altii erau tacuti pe toata durata drumului”.
Diligentele au fost inlocuite in mare parte de catre trenul pe calea ferata in Est pana la mijlocul secolului al XIX – lea. Totusi, diligenta ramane un mijloc de baza in transport in zonele rurale. Marea parte a satucele si catunelor au fost in contact cu pietele si orasele datorita diligentei pana in secolul douazeci.
1800 – ERA CAILOR PUTERE
Primii ani ai secolului XIX au dus cu ei o dezvoltare a industriei asa de spectaculoasa incat au fost numiti „Revolutia Industriala”. Chiar si cu noua tehnologie cererea de cai a crescut pentru trasportul de persoan, caratul marfurilor si o sursa importanta in agricultura. Caii carau omnibuze si trasuri in cadrul oraselor si trageau diligentele intre orasele care nu erau racodate la linia ferata. Chiar si in zonele unde ajungea trenul, calul tragea trasuri de transport public pentru a duce oamenii la gara. In timpul secolului al XIX – lea, au fost construite canale in Europa si estul Statelor Unite iar barjele erau trase de catre cai. Caii erau principala putere de tragere la plugurile agrare iar odata stransa recolta ei o transportau fie la piata sau la gara.
18 iunie 1815 – Acei cai gri inspaimantatori.Napoleon la Waterloo
Din timpul lui Alexandru cel Mare pana la inceputul secolului 20, calul a jucat un rol principal in razboi. Batalia de la Waterloo ramane in istorie ca una dintre remarcabile si importante batalii care au implicat cavaleria. Pe 18 iunie 1815 Wellington a strans aproximativ 17,000 englezi, olandezi si germani in trupe de cavalerie. Aceste forte erau infruntate de catre cavaleria lui Napoleon compusa din 15,000 oameni. Legenda spune ca trupele cai scotieni regali gri (Royal Scots Greys) ai lui Wellington au indepartat botnitele cailor pentru a asigura un atac terifiant al cailor grii, asa cum avea sa-i descrie si Napoleon mai tarziu.
BATALIA DE LA WATERLOO
La sfarsitul unei zile de lupta cavaleria lui Wellington iesea invingatoare, dar constul acestei mari batalii era enorm pentru ambele parti: 50,000 oameni si 20,000 cai murisera. Acesta era un pret mare platit atat de om cat si de animal.
Inceputul secolului XIX a devenit era migratie catre vest si stabilirea de noi asezari declansate de catre intrarea statului Ohio in Uniune in anul 1802. Pentru a mentine o linie de legatura cu noul stat si alte teritorii mai la vest, au fost construite drumuri din statele de est. Zanes Trace (1797) lega statul Pennsylvania, pe ruta catre Teritoriile de Nord-Vest, pana la porturile raului Mississipp. In 1820, generalul Andrew Jackson a supervizat constructia unui drum militar care sa lege orasul New Orleans cu orasul Nashville, statul Tennessee, 516 mile mai la nord. Drumul denumit Maysville Turnpike in statul Kentucky era important de vreme ce era primul drum construit de catre un stat. Statul avea sa creeze corporatii independente care sa construiasca si sa mentina aceste drumuri. Prima investitie federala in constructia de drumuri era cu ocazia nevoii de drumuri inter-statale pentru a calatorii catre si dinspre vest. Intre 1820 si 1840 guvernul SUA a finantat si construit drumul numit National Pike, care lega tarmul de est cu centrul Americii.

Noile drumuri McAdam au permis o calatorie mai usoara si mai rapida, care a crescut utilizarea de cai de calitate

Atat drumul National Pike si drumul Maysville Turnpike au fost construite dupa specificatiile lui John Loudon McAdam. O sectiune din National Pike din Ohio intre Bridgeport si Zanesville era de 73 mile in lungime, si a necesitat cinci ani pentru a fi construita. Maysville Turnpike intre Maysville si Washington, in drum spre Lexington, a fost primul drum de macadam din statul Kentucky. A fost definitivat in noiembrie 1830. Drumurile de macadam solicitau sume mari de bani si mult timp conform specificatiilor riguroase ale lui McAdam. Rocile nu trebuiau sa fie mai mari de 200 de grame in greutate si 30 cm in diametru. Macadamul era construit in trei straturi de roca fiecare tasat cu o roata metalica special conceputa. Grosimea stratului de macadam era intre 10 si 13 cm, prevazute cu santuri de scurgere pe laterale. Pe drumurile de macadam construite in trei straturi, diligentele si trasurile-vagon Conestoga puteau calatori fara a-si face probleme legate de damburi si gropi. Viteza si fiabilitatea drumului a crescut, la fel cum a inflorit si comertul si pacea si linistea din America.

Calul si ajutorul sau la construirea canalelor

TRACTARE BARJE
Furnizarea mijlocului de transport a fost indatorirea de baza a calului – chiar si cand acesta a fost folosit la canale. In 1825, Canalul Erie a fost deschis de catre guvernatorul DeWitt Clinton. „Santul lui Clinton” („Clinton’s Ditch”) a devenit in curand incarcat la maxima capacitate cu barje trase de cai, transportand marfa si oameni catre vest si materie prima catre estul industrializat. Noi canale catre est au inlocuit treptat carutele-vagon Conestoga care transportau aceste lucruri pana acum. Totusi, oamenii inca preferau diligentele mai rapide ca mijloc de transport.

28 august 1830 – Tom Thunb impotriva calului

TRASURI VAGON
Pe data de 28 august 1830, la cativa kilometri distanta de Baltimore, in Maryland, se desfasura un test intre muschi si aburi – o cursa intre doua mijloace de transport pe sine. Una era trasa de un cal iar cealalta era trasa de un motor numit „Tom Thumb,” construit de Peter Cooper din New York. Compania de cale ferata „Baltimore si Ohio” si-au construit linia cu intentia de a folosi caii care sa tracteze vagoanele. Totusi Cooper avea incredere in „Tom Thumb”, si cursa lui avea sa dovedeasca superioritatea motorului lui asupra fortei calului. Inca de la inceput, locomotiva sa se depaseasca graduat calul. Atunci s-a rupt cureaua de transmisie si astfel calul si-a dus vagonul catre victorie. Chiar si asa, directorii companiei a vazut potentialul motorului cu aburi si au decis sa nu mai foloseasca calul ca sursa de tractiune. Totusi, in epoca motoarelor cu abur, caii au fost intrebuintati la alte munci mai importante. Ei transportau bunurile la gari si transportau bunurile aduse de tren catre cei carora le erau destinate.
INTRECERI INTRE SUDISTI SI NORDISTI

Rivalitatea dintre Nord si Sud a crescut in mod constant in anii premergatori Razboiului Civil

Crearea hipodromului „Intersectional Match” in 1820 gazduia cei mai rapizi cai din Nord impotriva celor mai rapizi din Sud pentru a stabili raspunsul la intrebarea care regiune a SUA detine cei mai rapizi cai.

American Eclipse concureaza impotriva lui Sir Henry

William Ransom Johnson din Carolina de Nord, care detinea calul „Napoleon al Cailor”, a fost primul care a sugerat o astfel de cursa interstatala. El vroia sa il concureze pe Cornelias Van Ranst din New York care detinea calul American Eclipse, considerat de catre cei cin nord ca fiind cel mai rapid cal din America. Cu ajutorul prietenilor sai – cel mai notabil fiind John C. Stevens – Van Ranst a acceptat provocarea lui Johnson. Ei au fost de acord sa puna un pariu de 20,000 de dolari de o parte, si un pariu drept penalizare de 3,000 de dolari. Intrecerea a fost programata in ultima marti din luna mai a anului 1825 la Union Course din New York.
American Eclipse, la acea data in varsta de 9 ani, era obiectul intregului dispret al Sudului inca de cand il invinsese pe Sir Charles, „Leul cailor din Virginia”, in 1822. Johnson a cutreierat Sudul pentru a gasi cel mai bun cal pe care si-l putea permite, si intr-un final l-a ales pe Sir Henry, un armasar de cinci ani. In ziua cursei s-au adunat aproximativ 60,000 de oameni la Union Course. Douazeci de mii din acestia erau veniti de departe din sud pentru a-si sustine calul favorit. Ca spectatori erau vicepresedintele Daniel Tompkins, Andrew Jackson si Aaron Burr – ca marturie a importantei acestei curse. Sir Henry cantarea aproximativ 300 kg comparativ cu cele peste 350 kg pe care le avea American Eclips. In primele patru mile, Sir Henry s-a desprins inca de la inceput si a impus „un ritm infernal”. El s-a desprins de Eclipse si a castigat cursa. Eclipse a suferit mai mult decat o infrangere de vreme ce jockeiul sau la batut asa de rau incat „sangele siroia abundent din pielea lui agravand si facand si mai grava infrangerea”. Jockeiul a fost inlocuit si Eclipse l-a intrecut pe Henry in urmatoarele doua curse si a reusit sa castige competitia.
Astfel de competitii au continuat sa aiba loc si sa fie „fronturi” de confruntare intre nord si sud, pana cand a izbucnit Razboiul Civil si le-a oferit o varianta mai sangeroasa de refulare. Una din cele mai mari intreceri de acest gen dintre Sud si Nord a fost cea din calul Boston provenit din sud si iapa din nord pe nume Fashion. Concursul dintre cei doi cai a avut loc la Union Course pe 10 mai 1842. Aproape 70,000 de spectatori au urmarit aceasta cursa, inclusiv 40 de senatori si congresmani. In prima cursa, Boston s-a taiat la coapsa si a fost serios ranit. Fashion a atacat decisiv si a castigat aceasta cursa cu un timp record de 7:32.5. A doua cursa a stabilit castigatorul intrecerii, Fashion intrecand-ul pe Boston cu mai bine de 30 de metri.
Infrangerea lui Boston de catre Fashion nu ii scade din faima lui si originea sa. El era fiul lui Timoleon si nepotul marelui Sir Archie. Nascut in 1833, el a primit numele sau dupa ce a fost castigat la un joc de poker denumit „Boston”. Era un cal rau si refuza sa fie antrenat pentru curse. Noul proprietar al lui Boston a fost avertizat ca acest cal „ar trebui sa fie castrat sau impuscat – de preferat ultima varianta”. Boston a devenit in cele din urma un cal de curse, desi ramanea un cal dificil de controlat. Unii spun ca ar fi castigat 40 din primele 45 curse ale sale la care a participat datorita faptului ca-si batea efectiv caii adversari in timp ce acestia incercau sa-l depaseasca. Reputatia lui Boston era asa de mare incat proprietarul lui era chiar platit sa-l tina departe de curse. La batranete, Boston a devenit un cal orb si emancipat, dar totusi nu si-a pierdut spiritul sau naravas. Un articol spunea despre moartea lui Boston: „In dimineata zilei de 31 ianuarie 1850, a fost gasit mort in grajd, marginile erau pline de sange acolo unde calul se daduse in mod repetat cu capul in acele momente finale de furie”. Printre urmasii sai de marca se numara Lexington, unul din cei mai galonati cai pursange din istoria Americii.
1876 – 1916 CAI IN MEDIUL URBAN VS. RURAL

La sfarsitul secolului XIX, calul era piesa de baza in viata urbana

STATIE TRASURI
In zonele mai vechi ale oraselor gasim, uneori, locuri unde se ia la ocazie, unde se urca pe cal, unde se adapau caii, simbole ale unei epoci bazate pe cal apusa deja. Splendidele trasuri-vagoane acum sunt transformate in mici case unde locuiesc oameni, cele mai putin frumoase sunt transformate in garaje iar altele sunt demolate. La sfarsitul secolului al XIX – lea calul era un element central in viata urbana. cara bunuri, tragea la omnibuze si taxiuri, si anima oamenii cu trasurile frumoase pe care le trageau. Cresterea economica din ce in ce mai accentuata a populatiei urbane a creat o piata masiva pentru cai. In schimb, constructorii de trasuri, cei care faceau roti, cei care faceau hamuri si cei care comercializau fan pentru cai au prosperat datorita imultirii numarului de cai din orase.

Multifunctionalul cal era principalul activ al fermierilor

FERMA
Exploatarea si noile asezaminte din noile teritorii de la Vest au creat o nevoie uriasa de cai. Omul a vazut in cal o metoda de expansiune si ca o unealta pentru imblanzirea salbaticiei si de a cultiva noile pamanturi nemaicultivate pana atunci. Greoiul dar usor de intretinutul bivol indeplinise anterior aceste nevoi ale fermierilor. Dar multifunctionalitatea calului l-a facut pe acesta cel mai important activ al fermierului secolului XIX. Calul era folosit la aratul ogorului, tragea la caruta si trasuri, si a deveni un important element al economiei rurale. Pierderea calului de catre un mic fermier echivala mai mereu cu ruina acestuia. Populatia cabalina a crescut imens in secolul al XIX – lea. In 1867, populatia cabalina din America numara aproximativ opt milioane exemplare in vreme ce numarul lucratorilor la ferme era mult sub sapte milioane.

Noile masini solicita cai mai mari

America in cautarea cailor de putere ( Draft Horse)

ADUNARE
Noile echipamente ale fermierilor, dezvoltate intre anii 1820 si 1870, au dus la niste ferme mai mari si mai productive si care solicitau rase de cai mai mari si mai puternice. Cu seceratoarea McCormick, un om facea treaba a treizeci de oameni. De asemenea, noile pluguri de otel, presitoarele, semanatorile, etc, au scazut nevoia de forta de munca umana si a crescut nevoia tot mai mare de cai puternici si masivi pentru a tracta aceste echipamente masive. Pe cand in anul 1790 o ferma medie avea in jur de 50 hectare, revolutia din agricultura a dus la dublarea acestei suprafete in urmatorii 60 de ani. Noile cai ferate si imbunatatirile aduse motoarelor cu aburi au dus la dezvoltarea mai rapida a oraselor si a pietelor din America si Europa. Rezultatul a fost primul import de cai de putere mare din Europa catre America in 1839, urmat de o inmultire rapida a acestei specii dupa Razboiul Civil. Pana in 1900 erau peste 27,000 de cai de putere de rasa pura in USA si greutatea medie a cailor din acea vreme a crescut pana la 800 – 900 kilograme.
COWBOY.Cuceritorii spanioli – Primii Cowboy
FERMA
Primi cowboy erau indieni mexicani, facuti sclavi de catre cuceritorii spanioli care i-au pus la munca avand grija de turmele de vite de pe intinsele lor ferme („rancheros”). Ei purtau „sombreros” pentru a-i proteja de soarele arzator si ” chaparjos” pentru a le proteja picioarele de intepaturile cactusilor si ale serpilor veninori. Seile lor erau gravate si construite dupa modelul medieval spaniol, cu partea din fata mai inalta si cu scari joase. Vanqueros aveau o viata de izolare cu un acoperis deasupra capului care sa ii protejeze de vicisitudinile vremii si o hrana care consta in piure de cartofi si orice fel de vanat puteau sa-si procure vanand cu latul sau cu arcul.

Oamenii care au venit din Kentucky si Tennessee pentru a popula teritoriile din Texas au fost primii cowboy americani

PRINDERE
Populatia in continua crestere din estul Statelor Unite la jumatatea anilor 1800 a creat nevoia crescanda de carne de vita. Construirea cai ferate catre vest a furnizat posibilitatea transportarii vitelor catre est. Ca o consecinta, afacerea cresterii vitelor a inflorit. Crescatorii de vite manau vitele pe distante mari pentru a ajunge la garile de unde se preluau turmele pentru a fi imbarcate. Cei care manau si conduceau turmele de vite au inceput sa fie cunoscuti sub numele de cowboy si erau diferiti etnic ca si intreaga natiune americana aflata in continua transformare. Continua cerere de carne de vita, a determinat extinderea teritoriilor cowboy-lor in nord pana in Canada. Viata cowboy-lor era singuratica si cateodata violenta. Manierele lor, portul, limbajul si amuzamentul raman un simbol al independentei lor dure care caracteriza Vestul Salbatic american.

Viata dura a manatorilor de turme

FURTUNA
Viata cowboy-lor era adesea singuratica, doar cu al sau cal care sa-i tina companie. Fermele nu aveau garduri iar vitele trebuiau sa fie urmarite si manate in mod constant de frica de a nu se rataci pe furtuna sau sa fie mancate de vreun pradator. In mod frecvent vitele erau marcate cu insemnele crescatorului de catre cowboy care mai trebuiau la inceputuri sa apere cireada si de atacurile indienilor care isi protejau teritoriile de invazia oamenilor albi.

Adunarea vitelor

STRANGEREA TURNEIIn toamna fiecarui an vitele erau adunate in cirezi si pregatite sa fie duse la targurile de animale. Calaritul si abilitatea de a lega cu funia ale cowboy-ului si agilitatea lui de a intui miscarile si reactiile vitelor atat el cat si calul sau mai ales cand se facea adunarea turmei era de mare importanta.

Cararea catre gara

Un pionier crescator de vite, pe nume Charles Goodnight, a fost unul din primii oameni care au organizat o manare de turme de vite. Tot el a fost cel ce a inventat o caruta pentru a fi numita bucataria lor. Viata de manator de vite era adesea dictata si controlata de stapanul turmei. Charles Goodnight nu a permis celor din echipa sa sa practice jocuri de noroc, sa bea bauturi spirtoase, sa injure sau sa cante la mandolina pe durata manarii vitelor. Nu e de mirare ca atunci cand ajungeau la destinatie cowboy erau platiti si adesea se dezmatau inghesuind cat mai multa distractie in cateva zile libere pe care le aveau.
Primul Rodeo.4 iulie 1886 – Sportul neoficial al cowboy-lor a devenit in scurt timp un mare eveniment
Rodeo
Rodeo-ul (din spaniola „cercul vitelor”) a inceput prin a fi ceva pentru amuzamentul cowboy-lor atunci cand ajungeau la destinatie si trebuiau sa ramana cu vitele lor pana acestea erau vandute. Avand la dispozitie cateva zile de libertate, nu a fost mult pana cand un cowboy l-a provocat pe altul la legatul vitelor, sau indrazneau sa se provoace la imblanzirea celui mai naravas cal pe care il gaseau pana la Rio Grande.” Popularitatea acestui sport a crescut paana cand s-a organizat primul concurs rodeo cu public platitor in Prescott, Arizona, pe 4 iulie 1886. La trecerea in noul secol concursurile de rodeo erau combinate cu spectacole despre Vestul Salbatic. Aceste evenimente au devenit extravagante, incluzand curse de carute, calarit tauri si lupte cu vitei. Spectacolul Vestul Salbatic a decazut repede din succes, dar influenta sa a ramas in concursurile de rodeo, care a crescut in popularitate in vestul SUA si Canada. In concursurile de rodeo cele mai bine puse la punct, pana si bucatarii intrau intr-ul rol. Unul din cele mai extraordinare evenimente in rodeo, era calaritul taurilor, care a fost inventat de catre un cowboy negru numit Bill Pickett. Pickett s-a luat de un taur care nu vroia sa intre in cusca. El a sarit de pe calul sau in spatele taurului, l-a apucat de coarne si l-a apucat de buza de jos aducand taurul in pozitie ingenuncheata de durere. Astazi exista mai mult de 800 de turnee de rodeo tinute anual.

Evenimentele Rodeo

Sunt opt evenimente majore in rodeo, calaritul calului fara sa, legatul viteilor, prinsul cu lasoul al viteilor, calaritul taurilor si cursa buroaielor. In concursul de calarie, competitorii trebuiau sa ramana pe cal timp de 8 sau 10 secunde. In concursurile de legat viteii competitorii lucrau contra cronometru pentru un timp cat mai mic. Astazi profesionistii redeoului urmeaza parcursul turneului in evenimente importante precum Calgary Stampede (in Canada), Cheyenne Frontier Days, si Pendleton Round-up.
CAL
1910 – pana in prezent CONCURSUL NATIONAL ECVESTRU SUA

Spectacolul „National” Ecvestru a devenit unul international in 1909 odata cu adaugarea concursurilor de sarituri peste obstacole

Unul dintre cele mai celebre evenimente equestriene din Statele Unite este National Horse Show, tinut in fiecare luna noiembrie la Madison Square Garden din New York. National Horse Show a inceput in 1883, ca un eveniment social de sezon foarte important. O noua proba a fost adaugata in 1909 aceasta fiind proba internationala de saritura peste obstacole.
OBSTACOLE
Evenimentele de echipa au inceput in 1911. Desi au fost intrerupte pe durata Primului Razboi Modial, aceasta competitie a fost reluata intre 1920 si 1930. In anii de inceput ai turneului, echipele militare dominau competitia de sarituri, dar acum civilii constituie marea parte a participantilor la acest concurs. Turneul National Horse Show includea un concurs de sarituri international, competitie pentru vanatori si saritori nationali, calarit artistic si dresaj.

Adevaratul Lizzie si Lizzie cea slaba

Inceputul anilor 1900 a fost martorul tranzitiei de la calul putere la motoarele pe benzina. multe familii isi numeau calul lor iubit care le tragea carute Lizzie. In mod normal prima masina a familiei era si ea numita Lizzie dar i se mai spunea cea slaba. La inceput masina era folosita doar pe vreme buna si apoi poate la iesirile la plimbare duminica. Lizzie cea slaba era mai mult ca probabil sa ramana intelenita undeva sau i se incinga carburatorul si sa explodeze. Masina era prevazuta cu o galeata pentru a lua apa pentru a pune in radiatorul buclucas. In curand drumurile si motoarele au fost inbunatatite si astfel masinile erau folosite zilnic, in vreme ce calul era folosit doar pentru calarit duminica.

Compania American Express

DILIGENTE
In 1907, Compania American Express a inceput sa inlocuiasca o parte din vehiculele de transport cu masini. Pana in 1912, aveau deja 40 de masini pe baza de benzina si cateva masini electrice, dar aveau inca 1,300 cai la activ. Grajdul de 7 etaje din New York a fost transformat treptat in garaj. Cele 16 rampe de reincarcare a bateriilor reumpleau bateriile masinilor electrice in fiecare seara.
POLITIA REGALA CALARE CANADIANA
ARMATA
Pe 23 mai 1873, Parlamentul Canadian a autorizat infiintarea unei forte de nord-vest a politiei calare. Obiectivul imediat al acestei forte era stoparea traficului cu alcool intre indieni, sa opreasca atacurile indienilor asupra oraselor albilor, colectarea taxelor vamale si indeplinirea atributiilor simple de politist. Suprafata imensa pe care o aveau de acoperit era compusa din provinciile: Manitoba, Saskatchewan, Alberta si Teritoriile din Nord-Vest. In toamna anului 1874, primul post a fost infiintat pe bancurile Raului Old Man si a fost numit de catre Comisarul Adjunct al fortelor calare, James Macleod.
Contrar Cavaleriei Americane de la sud, Politia Calare canadiana a reusit sa castige increderea triburilor indiene aflate in aria lor de responsabilitate. Acest lucru este mentionat in testamentul capateniei indiene Blackfoot in 1877: „Daca politistii nu ar fi venit in aceste tinuturi, unde am fi fost toti acum? Oamenii rai si whiskey-ul ne-ar fi ucis atat de repede incat putini dintre noi ar mai fi ramas in viata. politistii ne-au protejat asa cum penele unei pasari o protejeaza de iernile geroase”.
Restul secolului XIX Politia Calare Canadiana a continuat sa aplice legea si ordinea in vasta salbaticie canadiana. recunoasterea meritului lor extraordinar a venit in 1904 cand Regele Edward al VII – lea a decretat ca la numele institutiei sa fie adaugat si cuvantul „Regal”.
Pana la inceputul Primului Razboi Mondial, Politia Canadiana crescuse la un efectiv de 1,268 de ofiteri si oameni. In 1920 institutia a fost investita sa aplice legea in tot Dominionul iar numele ei a fost schimbat in Politia Calare Regala Canadiana. Intre 1928 si 1950, institutia sia- asumat sarcina unei policii provinciale pentru toate provinciile canadiene cu exceptia provinciilor Ontario si Quebec. Astazi Politia Calare este in mod esential o politie federala cu responsabilitati similare ale FBI in SUA.

Caii Politiei Canadiene Regale Calare

ARMATA
Caii negri iuti vazuti astazi in videoclipurile publicitare seamana foarte putin cu caii munciti folositi de aceasta forta politieneaca la inceputul ei pentru a patrula vastele teritorii salbatice canadiene. Asa cum arata istoria, evolutia cailor Politiei Calare pana in prezent arata o dovada necontestabila a adaptabilitatii calului la diferitele nevoie ale omului.

Primii cai ai Politiei Calare

ARMATAUna din primele probleme cu care se confrunta noua forta de politie creata era obtinerea si antrenarea cailor capabili sa faca fata rigorilor zonele din vest. Initial doua tipuri de cai au fost selectate Bronco din vest si Standardbred achizitionat din Ontario. Niciunul din acesti cai nu s-a dovedit satisfacator astfel ca Politia Calare a inceput in 1875 sa-si obtina proprii cai prin incrucisari.
Acest lucru s-a dovedit repede a fi foarte costisitor si a fost plasat spre obtinere crescatoriilor private. Pana in 1889 specificatiile pentru cai ai acestei forte politienesti prevedeau: „O inaltime cuprinsa intre 1.5 m si 1.8 m, un cap bine definit si curat, un gat lung, piept inalt, coapse rotunde si musculoase cu osatura buna si picioare lungi”.

Calul astazi

De vreme ce Politia Regala Calare Canadiana si-a schimbat orientarea catre cai de la practic la ceremonial, s-a creat nevoie de a avea un alt tip de cal. Rezultatul a fost restabilirea in 1943 a programului propriu de obtinere a cailor pentru a furniza cai pursange, in special iepe, pentru concursurile de prezentare.
De la reluare acestui program propriu de crestere a cailor, au fost folosite noi rase precum Clydesdales, Percherons, Hanoverians si Trakehners, intr-un efort de a obtine o rasa de cai cu osatura mai mare si solida, bine manierati, pursange. Astazi standardele fortei de politie calare in ce priveste caii este: calul trebuie sa fie de culoare neagra, aproximativ 1.8 m inaltime si o greutate cuprinsa intre 750 – 850 kg.

Spectacolele muzicale calare

Originea faimoasei trupe muzicale calare a politiei calare canadienE poate fi plasata pana in secolul al XVII – lea cand s-a facut un schimb de experienta cu cavaleria prusa. Primul spectacol calare al acestei institutii inregistrat si de caare se stie este cel de la Ft. Macleod, in 1876, cu prima performanta acompaniaata de famfara prezentata in 1887. Din 1966 singurii membri care primesc antrenament in arta calaritului din partea Politiei Calare sunt doar cei care stiu si au practicat calaritul. Astazi spectacolul calare muzical consta in 32 de cai si calareti efectuand diferite figuri si terminand mereu intr-un atac de final.
FOLOSIREA CALULUI IN PRIMUL RAZBOI MONDIAL: 1914 – 1918
PRIMUL RAZBOI MONDIAL
Intrarea SUA in acest razboi in 1917 a inclinat balanta in favoarea aliatilor catre victorie. Cu mult inainte ca SUA sa-si trimita trupele pe front, si-a trimis mai intai alte resurse pe front – caii sai. Primul Razboi Mondial a fost apusul folosirii cavaleriei in razboi. Cu cateva exceptii pe frontul din Orientul Mijlociu si cateva pe frontul de Vest, caavaleria a luptat in majoritatea timpului pe jos. In razboaiele anterioare cavaleria matura campul de lupta pentru a-si surprinde adversarii. Acum gardurile din sarma ghimpata nu erau usor de penetrat si armele automate puteau decima cavaleria foaarte rapid pana aceasta sa ajung la liniile inamice. Zilele ofensivelor calare s-au sfaarsit cu aceasta ocazie.

Moartea a milioane de cai in acest razboi a decimat populatia equestriana de pe mapamond

Razboiul folosea calul in numar mare pentru folosinta in afara cavaleriei. Se estimeaza ca aproximativ sase milioane de cai au servit in acest razboi si un numar insemnat din acestia au fost omorati. Pana in 1914 britanicii mai aveau 20,000 de cai iar americanii au fost chemati sa le vina in ajutor furnizandu-le forta calare necesara. In cei patru ani ai razboiului SUA a exportat aproape un milion de cai in Europa. Acest lucru a redus semnificativ numarul cailor din America. Cand fortele americane au intrat pe front au adus cu ele un numar suplimentar de 182,000 de cai. Din acestia, 60,000 au fost ucisi si numai un numar de 200 s-au mai intors in SUA. In ciuda marilor inovatii ale Primului Razboi Mondial o singura realitate a ramas aceiasi: exista o singura inocenta era aceiasi: CALUL. Intr-un singur an, spitalele veterinare britanice, au tratat 120,000 de cai pentru rani si boli. Ca si combatantii umani, caii necesitau ambulante si vetrinari de campanie pentru a avea grija de ranile si bolile de pe front aparute.
Sursa: colaj materiale…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: