Agentiile private de ocupare in timpul crahurilor financiare si evolutia OIM

Schimbările sociale ale sec.XIX au adus la creșterea numărului de salariați, persoane dependente de un venit fix. Crahul financiar din anii 30 a dus la pierderea multor locuri de muncă și odată cu acestea, a venitului salariaților, creând o situație nouă, cea a șomajului. Au apărut la acel moment instituții publice care își propuneau găsirea de locuri de muncă pentru aceste persoane, dar lipsa flexibilității acestora a dus la o eficiență redusă a atingerii obiectivului pentru care au fost create. În acest spectru au apărut agențiile private de ocupare, mult mai dinamice și flexibilie la cererile și ofertele de muncă. Această realitate s-a impus a fi reglementată unitar la nivelul Organizației Internaționale a Muncii, care adoptat din 1933 și până în prezent 4 convenții și o recomandare, ceea ce demonstrează importanța acestor instituții.

The social changes of the XIX century have brought increased number of employees, dependents of a fixed income. Financial crash of the ’30s led to the loss of many jobs and with that came the employees, creating a new situation, the unemployment. At that times appear public institutions with the objective to find jobs for this people, but their lack of flexibility led to reduce the efficiency of this objective. In this context was created the private agency for employment more dynamics and flexible of the need of the labour market. This reality was need to be  unit regulated by the International Labour Office, who adopted, from 1933 until now, 4 conventions and one recommendation, who demonstrate the importance of these institutions.

La data de 29.06.1933, în cea de a şaptesprezecea sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, este adoptată Convenţia privind agenţiile private de ocuparea forţei de muncă nr.34/1933. Este pentru prima dată când se defineşte printr-un act normativ internaţional agentul de muncă temporară, denumit la acel moment agenţie privată de ocuparea forţei de muncă.

Nevoia socială care a determinat situarea pe primul punct al agendei Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din anul 1933 a fost numărul crescut al intermediarilor forţei de muncă, într-un moment de crah economic fără precedent în istorie când pe de o parte angajatorii nu îşi permiteau costurile angajării de personal, iar pe de altă parte nivelul şomajului a determinat scăderea costului forţei de muncă.

În anul 1933 în Statele Unite ale Americii şomajul a atins valoarea record de 24,95%[1] din forţa de muncă, faţă de 4,6%[2] în anul 2004, respectiv 9,8% in 2011[3].

Nici în Europa situaţia nu era mai bună, astfel în anul 1933 în Belgia rata şomajului era 23,5%[4] iar în Germania, unde Partidul Naţional Socialist cîştigase alegerile, rata şomajului era 17,1%, reprezentând aproximativ 4,1 milioane de şomeri, din care aproape 2 milioane de şomeri de lungă durată[5]. Situaţia socială şi economică fără precedent a determinat guvernele statelor afectate de crahul economic să realizeze programe de dezvoltare regională[6] în scopul contracarării, pe termen scurt, efectelor şomajului de masă. Totuşi aceste măsuri erau izolate iar în sectorul privat intermediarii erau cei care stabileau costul forţei de muncă. De cele mai multe ori aceştia foloseau forţă de muncă fără forme legale, iar utilizatorii nu îşi asumau riscurile inerente angajării, în special cele privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale. Protecţia socială a salariaţilor intermediaraţi era slab reprezentată.

În primul articol al Convenţiei nr.34/1933 este definită agenţia privată de ocupare a forţei de muncă ca fiind: a) agenţia privată de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit, putând fi orice persoană fizică sau juridică, instituţie, agenţie sau altă organizaţie care acţionează ca intermediar în scopul procurării  unui loc de muncă pentru un salariat sau pentru a furniza salariaţi pentru un angajator în scopul de a obţine avantage materiale directe sau indirecte de la angajator sau salariat; expresia nu include ziare sau alte publicati cu excepţia dacă sunt publicate parţial sau în totalitate cu scopul de a acţiona ca intermediari între  angajator şi angajat; b) agenţia privată de ocupare a forţei de muncă fără a avea ca scop obţinerea de profit, reprezentând serviciile de plasament ale oricărei companii, instituţii, agenţii sau ale altei organizaţii care, deşi nu urmăreşte obţinerea unor avantaje pecuniare sau de ordin material, percepe fie de la angajator, fie de la salariat pentru serviciile menţionate o taxa de înscriere, o contributie peridică sau orice alte taxe.

Convenţia îşi propune ca în termen de 3 ani de la intarea sa în vigoare, prin reglementarea naţională a Membrilor Biroului Internaţional al Muncii care o ratifică, să elimine agenţia privată de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit[7]. În timpul acestei perioade acestea nu vor stabili noi onorarii sau taxe, iar nivelul lor va fi supravegheat de autorităţiile  competente ale Membrilor care vor stabili nivelul de plată pe oră în care trebuie să se încadreze veniturile şi cheltuielile agenţiei private de ocuparea forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit[8].

Prevederile art.2 alin.(1) ale Convenţiei nr.34/1933 privind eliminarea agenţiilor private de ocuparea forţei de muncă nu sunt aplicabile în cazul în care acestea plasează categorii defavorizate de salariaţi sau de ocupaţii aflate în condiţii speciale, potrivit legislaţiei naţionale. Această excepţie trebuie autorizată de autoritatea competentă a Membrilor în cazuri de excepţie, după consultări cu organizaţiile patronale şi sindicale implicate[9]. Această execepţie nu conferă dreptul agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă de a stabili noi onorarii, după expirarea perioadei de 3 ani prevăzută de articolul 2 al convenţiei. Potrivit dispoziţiilor art.3 alin.(4) al Convenţiei nr.34/1933 agenţia de ocupare a forţei de muncă, aflată în cazul prevăzut de excepţie: a) orice onorariu trebuie să fie subiectul supervizări de către autoritatea competentă; b) trebuie să solicite obţinerea licenţei anuale care poate fi reînoită potrivit prevederilor legislaţiei naţionale, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 ani; c) poate primi onorarii şi texe în funcţie de un tarifar orar aprobat de autorităţi; d) poate plasa sau recruta salariaţi în străinătate dacă este autorizată să o facă şi dacă între statele implicate există un acord în acest sens.

Conform dispoziţiilor art.4 din Convenţia nr.34/1933 agenţia privată de ocupare a forţei de muncă fără a avea ca scop obţinerea de profit: a) trebuie să solicite autorizarea de la autoritatea competentă şi trebuie să fie subiectul supravegherii de către aceasta; b) nu va depăşi tarifele aprobate de către autoritatea competentă privind cheltuielile implicate; c) poate recruta salariaţi din străinătate dacă autoritatea naţională îi permite acest lucru şi dacă între statele implicate există un acord în acest sens.

Potrivit prevederilor art.5 din Convenţia nr.34/1933 agenţia privată de ocupare a forţei de muncă cum este definită în art.1 al Convenţiei precum şi orice persoană fizică sau juridică, agenţie sau altă  organizaţie privată care, în mod curent, atrage spre plasare forţă de muncă trebuie să declare autorităţii competente modalitatea în care prestează serviciul, gratuit sau remunerat. În acord cu dispoziţiile art.6 din Convenţia nr.34/1933 legislaţia naţională trebuie să stabilească pedepsele cele mai potrivite, incluzând retregerea licenţei sau autorizaţiei prevăzute de convenţie atunci când consideră necesar, pentru orice încălcare a dispoziţiilor acestor articole sau a legislaţie în vigoare.

Această conventie nu se aplică marinarilor.

Convenţia nr.34/1933 a fost ratificată de 11 state, din care 9 state au denunţat-o. România nu a ratificat aceasta convenţie care a intrat în vigoare la data de 18.10.1936. Această convenţie a fost închisă ratificării la momentul revizuirii sale, prin Convenţia nr.96/1949.

În cea de-a 31 sesiune a Conferinţei  Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii a Biroului Oficial al Muncii s-a decis adoptarea Conventiei nr.88/1948 privind agentia de ocupare a forţei de muncă. Potrivit prevederilor art.11 din această convenţie autoritatea competentă va lua măsurile necesare pentru a asigura cooperarea dintre agenţia de ocupare a forţei de muncă publică şi agenţiile de ocupare a forţei de muncă private fără a avea ca scop obţinerea de profit. România a ratificat această convenție în anul 1973[10].

În cea de a treizeci şi doua sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii a fost adoptată Convenţia privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă revizuită nr.96/1949. Această convenţie este complementară Convenţiei privind Agenţia de Ocupare nr.88/1948 care prevede obligaţia fiecărui stat membru, care a ratificat această convenţie, de a susţine şi a asigura susţinerea unui serviciu public gratuit pentru ocuparea forţei de muncă, accesibil tuturor categoriilor de salariaţi[11].

Potrivit art.1 alin.(1) din Convenţia nr.96/1949 agenţia privată de ocuparea forţei de muncă este definită ca fiind: a) agenţia privată de ocuparea forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit este orice persoană fizică sau juridică, instituţie, agenţie sau altă organizaţie care acţionează ca intermediar în scopul procurării unui loc de muncă pentru un salariat sau de a completa cu forţă de muncă pentru un angajator şi care are ca scop procurarea de avantaje pecuniare sau alte avantaje materiale directe sau indirecte pentru alt angajator sau salariat; expresia nu include ziare sau alte publicţii cu excepţia celor publicate total sau parţial cu scopul de a fi intermediari între salariaţi şi angajatori; b) agenţia privată de ocupare a forţei de muncă fără a avea ca scop obţinerea de profit, reprezentând serviciile de plasament ale oricărei companii, instituţii, agenţii sau ale altei organizaţii care, deşi nu urmăreşte obţinerea unor avantaje pecuniare sau de ordin material, percepe fie de la angajator, fie de la salariat pentru serviciile menţionate o taxa de înscriere, o contributie peridică sau orice alte taxe.

Dacă la nivelul definiţiei agenţei de muncă temporară nu există diferenţe între cele două convenţii, acestea se diferenţiază mult la nivelul modului în care promovează eliminarea agenţiilor private de ocuparea forţei de muncă realizate în scopul obţinerii de profit. Dacă prin art.2 alin.(1) din Convenţia nr.34/1933 se stabileşte un termen limită de 3 ani în care acestea vor fi eliminate, art.3 alin.(1) al Convenţiei nr.96/1949 prevede eliminarea acestora într-un termen stabilit de autoritatea competentă, dar nu înaintea momentului în care serviciul public de ocupare a forţei de muncă devine funcţional[12]. Deasemenea, Convenţia nr.96/1949 este formată din 3 părţi: 1. Dispoziţii Generale; 2. Abolirea progresivă agenţiilor de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit şi a altor agenţii; 3. Dispoziţii privind agenţiile care încasează taxe.

Potrivit art.4 al Convenţiei nr.96/1949 până la momentul eliminării, agenţia de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit: a) vor fi supravegheate de autoritatea competentă; b) vor încasa onorarii şi vor realiza cheltuieli potrivit unei tarif orar stabilit de către autoritatea competentă sau fixate de această autoritate. Aceste supravegheri vor avea ca scop suplimentar eliminarea tuturor abuzurilor în legătură cu activităţile agenţiilor de ocupare a forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit.

În acest scop, autoritatea competentă trebuie să consulte organizaţiile sindicale şi patronale implicate.

Dacă în art.2 alin.(1) din Convenţia nr.34/1933 era prevăzută exceptarea de la principiul eliminării a acelor agenţii care plasează categorii defavorizate de salariaţi sau de ocupaţii aflate în condiţii speciale, potrivit legislaţiei naţionale, în art.3 alin.(3) din Convenţia nr.96/1949 este prevăzută posibilitatea stabilirii de către autoritatea competentă a unor perioade diferite de eliminare pentru agenţiile care plasează categorii diferite de persoane precum şi, potrivit art.5 alin.(1) din Convenţia nr.96/1949, în cazurile în care ocuparea forţei de muncă nu poate fi făcută în mod avantajos de către agenţia de ocuparea forţei de muncă publică, în respect pentru toate categoriile de persoane, astfel cum sunt definite prin legislaţia naţională, după consultarea organizaţiilor sindicale şi patronale implicate. În situaţia prevăzută de art.5 alin.(1) din Convenţia nr.96/1949 agenţia de ocupare a forţei de muncă: a) trebuie să fie subiectul supravegherii autorităţii competente; b) trebuie să intre în posesia unei licenţe anuale reînnoibile acordată de autoritatea competentă; c) va încasa onorarii şi va cheltui potrivit unei tarifar orar stabilit de către autoritatea competentă sau fixat de aceasta; d) va plasa sau recruta doar salariaţi din străinătate dacă au permisiunea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legislaţia în vigoare[13].

         În conformitate cu dispoziţiile art.6 din Convenţia nr.96/1949 agenţia de ocupare a forţei de muncă care nu este condusă după principiul profitului aşa cum este definită în art.1 alin.(1) lit.b din Convenţia nr.96/1949: a) trebuie să solicite autorizarea autorităţii competente şi să fie subiectul supravegherii acesteia; b) nu va primi taxe suplimentare faţă de tarifarul orar aprobat de autoritatea competentă sau fixat de aceasta, cu privire la cheltuielile aprobate; c) va plasa sau recruta doar salariaţi din străinătate dacă are permisiunea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legislaţia în vigoare.

         Conform dispoziţiilor art.7-8 din Convenţia nr.96/1949 autoritatea competentă va lua măsurile necesare pentru a se asigura ca agenţiile de ocupare a forţei de muncă îşi continuă activităţile fără a percepe taxe şi va fixa pedepsele potrivite, incluzând retragerea licenţei şi autorizaţiei, când consideră necesar, pentru orice încălcare a prevederilor acestei părţi din Convenţie sau a legislaţiei în vigoare.

         Potrivit dispoziţiilor art.10 din Convenţia nr.96/1949 agenţiile care încasează taxe condusă după principiul profitului aşa cum este definită în art.1 alin.(1) lit.b din Convenţia nr.96/1949: a) trebuie să fie subiectul supravegherii autorităţii competente; b) trebuie să intre în posesia licenţei anuale reînoibile acordată de autoritatea competentă; c) va încasa onorarii şi cheltui potrivit după un tarifar orar supus aprobării de către autoritatea competentă sau fixat de această autoritate; d) va plasa sau recruta salariaţi în străinatate dacă are permisiunea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legislaţia în vigoare.

         Conform dispoziţiilor art.11 din Convenţia nr.96/1949 agenţia de ocupare a forţei de muncă care încasează taxe dar nu este condusă după principiul profitului: a) trebuie să solicite autorizarea autorităţii competente şi să fie subiectul supravegherii acesteia; b) nu va primi taxe suplimentare faţă de tarifarul orar aprobat de autoritatea competentă sau fixat de aceasta, cu privire la cheltuielile aprobate; c) va plasa sau recruta doar salariaţi din străinătate dacă are permisiunea autorităţii competente şi doar în condiţile determinate de legislaţia în vigoare. Autoritatea competentă va lua măsurile necesare pentru ca agenţia de ocupare a forţei de muncă care nu este condusă după principiul profitului îşi va îndeplini operaţiunile în mod gratuit[14].

În conformitate cu prevederile art.13 din Convenţia nr.96/1949 autoritatea competentă va fixa pedepsele potrivite, incluzând retragerea licenţei şi autorizaţiei, când consideră necesar, pentru orice încălcare a prevederilor acestei părţi din Convenţie sau a legislaţiei în vigoare.

Potrivit dispoziţiilor art.15 în cazul în care un Membru al cărui spaţiu teritorial include suprafeţe mari în care densitatea populaţiei este scăzută, în scopul dezvoltării regionale, autoritatea competentă consideră că impracticabilă aplicarea prevederilor acestei Convenţie, aceasta poate excepta aplicarea acestei Convenţii în totalitate sau cu câteva excepţii. În acest caz Membrul Biroului Internaţional al Muncii va indica în primul său raport teritoriile pe suprafaţa cărora nu se aplică Convenţia precum şi motivele care au determinat această decizie a autorităţii competente. Ulterior acesta nu se va putea folosi de această excepţie. În rapoartele anuale poate anunţa că a ridicat excepţia aplicării Convenţiei pe teritoriile stabilite în primul raport.

Această conventie nu se aplică marinarilor.

Convenţia nr.96/1949 a fost ratificată de 40 state, din care 12 state au denunţat-o. Având în vedere faptul că România nu se baza la acel moment pe o economie de piață, nu a ratificat această convenție, care a intrat în vigoare la data de 18.07.1951. Această convenţie a fost închisă ratificării la momentul adoptării Convenţiei nr.181/1997.

Conferinţa Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, în cea de a optzeci şi cincea sesiune a sa, a adoptat Convenţia privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă nr.181/1997 pentru revizuirea Convenţiei privind birourile de plasare cu plată (revizuită), nr.96/1949.

Potrivit dispoziţiilor art.1 ale Convenţiei nr.181/1997 agenţia privată de ocupare a forţei de muncă este definită ca fiind orice persoană fizică sau juridică, independentă de autorităţile publice, care furnizează unul sau mai multe dintre serviciile următoare în legătură cu piaţa muncii: a) servicii care vizează medierea cererii cu oferta de muncă, fără ca agenţia privată de ocupare să devină parte la raportul de muncă susceptibil de a decurge de aici; b) servicii constând în angajarea lucrătorilor în scopul de a-i pune la dispoziţia unei terţe persoane fizice sau juridice (denumită întreprindere utilizatoare), care le stabileşte sarcinile de muncă şi supervizează executarea lor; c) alte servicii legate de căutarea de locuri de muncă, care vor fi stabilite de autoritatea competentă după consultarea patronatelor şi sindicatelor  reprezentative, precum furnizarea de informaţii, fără a fi vizată prin aceasta medierea unei oferte şi a unei cereri specifice. Potrivit acestei convenţii, expresia lucrător include pe solicitanţii de locuri de muncă[15], iar procesarea datelor personale ale lucrătorilor desemnează culegerea, stocarea, combinarea şi comunicarea datelor personale sau orice altă folosinţă care ar putea fi dată oricărei informaţii privind un lucrător identificat sau identificabil[16].

 Faţă de prevederile art.1 ale Convenţiei nr.34/1933 sau ale aceluiaşi articol al Convenţiei nr.96/1949 se observă diferenţe fundamentale, şi anume faptul că nu mai există diferenţierea între agenţia privată de ocuparea forţei de muncă realizată în scopul obţinerii de profit şi cea care nu este condusă după principiul profitului. O altă diferenţă constă în detalierea tipurilor de activităţi pe care le poate realiza o persoană fizică sau juridică pentru a fi denumită agenţie privată de ocupare a forţei de muncă, activităţi care nu se mai limitează la a fi un intermediar în scopul procurării unui loc de muncă pentru un salariat sau de a completa cu forţă de muncă pentru un angajator ci şi servicii constând în angajarea salariaţilor în scopul de a-i pune la dispoziţia unei terţ sau alte servicii legate de căutarea de locuri de muncă, stabilite de autoritatea competentă după consultarea patronatelor şi sindicatelor  reprezentative, precum furnizarea de informaţii, fără a fi vizată prin aceasta medierea unei anumite oferte şi a anumite cereri de muncă. De asemenea sunt definite lucrătorul şi  activitatea de procesare a datelor personale ale acestora.

Potrivit prevederilor art.2 alin.3 din Convenţia nr.181/1997 printre obiectivele sale se numără cel de a permite funcţionarea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă şi cel de a-i proteja pe salariaţii care au recurs la serviciile acestora. Acest articol demonstrează o modificare a percepţiilor la nivelul Biroului Internaţional al Muncii faţă de art.2 alin.(1) al Convenţiei nr.34/1933 potrivt căuia agenţiile de ocupare a forţei de muncă conduse după principiul profitului trebuie eliminate în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestei Convenţii, sau cel al art.3 alin.(1) din Convenţia nr.9/1949 conform căruia acestea vor fi eliminate într-o  perioadă limitată de timp stabilită de autoritatea competentă.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 alin.(4) din Convenţia nr.181/1997 autoritatea competentă a unui stat care a ratificat Convenţia, poate, după consultarea celor mai reprezentative patronate şi sindicate: a) să interzică, în circumstanţe speciale, agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă să opereze faţă de anumite categorii de lucrători sau în anumite ramuri de activitate economică pentru a furniza unul sau mai multe dintre serviciile prevăzute la art.1 alin.(1); b) să excludă, în circumstanţe speciale, lucrătorii din anumite ramuri de activitate economică sau din anumite sectoare ale acestora, din câmpul de aplicare al convenţiei sau al unora dintre dispoziţiile sale, cu condiţia ca lucrătorii respectivi să beneficieze cu un alt titlu de o protecţie adecvată. În cazul în care statul membru alege să se prevaleze de această excepţie are obligaţia de a indica în rapoartele sale interdicţiile sau excluderile şi motivaţiile acestora.

Conform dispoziţiilor art.3 din Convenţia nr.181/1997 statutul juridic al agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă va fi stabilit conform legislaţiei şi practicii naţionale, după consultarea organizaţiilor celor mai reprezentative patronate şi sindicate. Fiecare stat membru trebuie să stabilească, prin intermediul unui sistem de atribuire de licenţe sau de certificare, condiţiile de funcţionare a agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă, exceptând cazul în care aceste condiţii sunt reglementate printr-un alt mod, de legislaţia şi practica naţională.

Pentru respectarea drepturilor lucătorilor statele membre vor lua măsurile necesare, în special în privinţa dreptului la libertate sindicală şi la negociere colectivă (art.4), egalitatea de şanse şi de tratament în materie de acces la ocupare şi la diferitele profesii fără discriminare discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendenţă naţională, origine socială sau orice altă formă de discriminare prevăzută de legislaţia sau practica naţionale cu excepţia formelor de discriminare pozitivă pentru categoriile defavorizate de lucrători (art.5) şi privind procesarea datelor personale ale lucrătorilor de către agenţiile private de ocupare a forţei de muncă care trebuie efectuate  în condiţii care protejează anumitele date şi respectă viaţa privată a lucrătorilor, conform legislaţiei şi practici naţionale şi limitată la chestiunile privind calificările şi experienţa profesională a lucrătorilor respectivi şi la orice altă informaţie direct pertinentă (art.6).

Aceste prevederi sunt reluate şi completate şi de dispoziţiile art.11 al Convenţiei, potrivit căruia fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională,  pentru a garanta o protecţie adecvată lucrătorilor folosiţi de agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, prevăzute de art.1 alin.1 lit.b)[17] în materie de: libertate sindicală; negociere colectivă; salarii minime; programe de muncă, durata muncii şi alte condiţii de muncă; prestaţii legale de securitate socială; acces la formare; securitate şi sănătate în muncă; reparaţie în caz de accident de muncă sau de boală profesională; indemnizaţie în caz de insolvabilitate şi protecţie a creanţelor lucrătorilor; protecţie şi prestaţii de maternitate, protecţie şi prestaţii prenatale. În cazul acestui tip de agenţie fiecare stat membru trebuie să stabilească şi să repartizeze, conform legislaţiei şi practicii naţionale, responsabilităţile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă şi ale întreprinderilor utilizatoare în materie de: negociere colectivă; salarii minime; programe de muncă, durata muncii şi alte condiţii de muncă; prestaţii legale de securitate socială; acces la formare; protecţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; reparaţie în caz de accident de muncă şi boală profesională; indemnizaţie în caz de insolvabilitate şi protecţie a creanţelor lucrătorilor; protecţie şi prestaţii de maternitate, protecţie şi prestaţii prenatale.

Un alt principiu pentru protecţia drepturilor lucrătorilor este acela al interdicţiei muncii copiilor, astfel potrivit dispoziţiilor art.9, fiecare stat membru trebuie să ia măsuri pentru a asigura că munca copiilor nu este folosită şi nici furnizată de agenţiile private de ocupare a forţei de muncă.

Principiul protecţiei lucrătorilor migranţi se aplică şi pentru lucrătorii protejaţi de Convenţia nr.181/1997, astfel potrivit dispoziţiilor art.8, fiecare stat membru trebuie, după consultarea organizaţiilor celor mai reprezentative patronate şi sindicate, să ia toate măsurile necesare şi corespunzătoare, în limitele jurisdicţiei sale şi, dacă este cazul, în colaborare cu alte state membre, pentru ca lucrătorii migranţi recrutaţi sau plasaţi pe teritoriul său de agenţii private de ocupare a forţei de muncă să beneficieze de o protecţie adecvată şi pentru a împiedica comiterea de abuzuri faţă de aceştia. Aceste măsuri trebuie să cuprindă legi sau reglementări care să prevadă sancţiuni, inclusiv interzicerea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă  care comit abuzuri şi practici frauduloase. În cazul în care sunt recrutaţi lucrători dintr-o ţară pentru a lucra într-o alta, statele membre respective trebuie să aibă în vedere încheierea de acorduri bilaterale pentru prevenirea abuzurilor şi a practicilor frauduloase în materie de recrutare, plasare şi ocupare a forţei de muncă.

Un alt principiu important al activităţii agenţiilor private de ocuparea forţei de muncă este cel potrivit căruia nu au dreptul de a percepe de la lucrători, direct sau indirect, în totalitate sau parţial, onorarii sau alte taxe. De la acest principiu, dacă este în interesul lucrătorilor respectivi, autoritatea competentă poate, după consultarea organizaţiilor celor mai reprezentative patronate şi sindicate, să autorizeze derogări pentru anumite categorii de lucrători şi pentru servicii identificate în mod specific, furnizate de agenţiile private de ocupare  a forţei de muncă[18]. În acest din urmă caz statul membru are obligaţia de a indica în rapoartele sale informaţii privind aceste derogări şi motivaţiile acestora.

Activitatea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă o completează pe cea a serviciului public gratuit de ocupare a forţei de muncă. Potrivit prevederilor art.13 din convenţie fiecare stat membru trebuie, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională şi după consultarea organizaţiilor celor mai reprezentative de patroni şi de lucrători, să definească, să stabilească şi să revadă în mod regulat, condiţiile proprii pentru promovarea cooperării între serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă. Acestea trebuie fundamentate pe principiul că autorităţile publice păstrează competenţa de a lua decizia finală privind: formularea unei politici a pieţei muncii; utilizarea şi controlul utilizării fondurilor publice destinate punerii în practică a acestei politici. Agenţiiie private de ocupare a forţei de muncă  trebuie, la intervale stabilite de autorităţile competente, să furnizeze informaţiile cerute de acestea, ţinând cont de caracterul lor confidenţial: în scopul de a permite autorităţilor competente să cunoască structura şi activităţile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă, conform condiţiilor şi practicilor naţionale; în scopuri statistice. Autoritatea competentă trebuie să compileze aceste informaţii şi, la intervale regulate, să le pună la dispoziţia publicului.

Potrivit dispoziţiilor art.10 din Convenţia nr.181/1997 autoritatea competentă trebuie să ia măsurile necesare pentru a crea mecanisme şi proceduri corespunzătoare asociind, dacă este cazul, organizaţiile cele mai reprezentative patronate şi sindicate în scopul de a instrumenta plângerile şi de a examina reclamaţiile de abuz şi de practici frauduloase privind activităţile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă. Conform prevederilor art.14 al Convenţiei nr.181/1997 dispoziţiile acestei convenţii trebuie aplicate pe cale legislativă sau prin orice alte mijloace conforme cu practica naţională, precum hotărâri judecătoreşti, sentinţe arbitrale sau convenţii colective. Controlul aplicării dispoziţiilor va fi asigurat de inspecţia muncii sau de alte autorităţi publice competente. În cazul încălcarii dispoziţiilor acestei convenţii trebuie prevăzute măsuri corective corespunzătoare, inclusiv sancţiuni dacă este necesar.

Această conventie nu se aplică marinarilor.

Convenţia nr.181/1997 a fost ratificată de 20 de state, România nefiind printre ele. Convenţia a intrat în vigoare la data de 10.05.2000 și  a fost completată prin Recomandarea nr.188/1997.

În cadrul celei de-a optzeci şi cincea sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Biroul Internaţional al Muncii odată cu  adoptarea Convenţiei privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă nr.181/1997 a fost adopată şi Recomandarea nr.188/1997 privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă.

Conform dispoziţiilor art.2 alin.(2) din Recomandarea nr.188/1997 legislaţia naţională aplicabilă agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă  trebuie completată prin norme tehnice, directive, coduri de deontologie, proceduri de autodisciplină sau alte mijloace conforme cu practica naţională. În acest sens Statele membre ar trebui, atunci când este posibil, să facă schimb de informaţii şi de experienţă privind contribuţiile agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă la funcţionarea pieţei muncii şi să le comunice Biroului Internaţional al Muncii. Pentru aplicarea efectivă a acestora, confom dispoziţiilor art.4 statele membre ar trebui să adopte măsurile necesare şi corespunzătoare pentru a preveni şi a elimina practicile neconforme cu deontologia ale agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă. Aceste măsuri pot include adoptarea unor acte normative care să prevadă sancţiuni, inclusiv interzicerea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă care aplică practici neconforme cu deontologia.

Potrivit prevederilor art.5 din Recomandarea nr.188/1997 coroborat cu art.15 din Recomandarea nr.188/1997 lucrătorii angajaţi de agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, prevăzute la art.1 alin.(1) lit.b[19] al Convenţiei nr.181/1997 trebuie să aibă un contract individual de muncă scris care să precizeze condiţiile de angajare. Ca o cerinţă minimă, aceşti lucrători ar trebui să fie informaţi asupra condiţiilor de angajare înainte de începerea efectivă a activităţii. Aceste agenţii, având în vedere drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia naţională în ceea ce priveşte încetarea contractelor de muncă, nu trebuie să: a) împiedice întreprinderea utilizatoare să recruteze salariatul pus la dispoziţia sa; b) limiteze mobilitatea profesională a salariatului; c) impună sancţiuni unui salariat care acceptă să lucreze pentru o altă întreprindere.

Autoritatea competentă ar trebui să reprime practicile neloiale în materie de anunţuri, precum şi anunţurile false, inclusiv cele care oferă locuri de muncă inexistente, potrivit art.7 din Recomandarea nr.188/1997.

În acord cu dispoziţiile art.6 din Recomandarea nr.188/1997 coroborat cu art.8-14 din Recomandarea nr.188/1997 agenţiile private de ocupare a forţei de muncă : a) nu trebuie să recruteze, să plaseze sau să angajeze cu bună ştiinţă lucrători pentru locuri de muncă care comportă pericole şi riscuri inacceptabile sau atunci când lucrătorii pot fi victime ale unor abuzuri sau ale unor tratamente discriminatorii de orice fel; b) trebuie să-i informeze pe lucrătorii migranţi, pe cât posibil în limba lor maternă sau într-o limbă care să le fie familiară, asupra naturii locului de muncă oferit şi a condiţiilor de angajare; c) nu trebuie să pună la dispoziţia unei întreprinderi utilizatoare lucrători pentru a-i înlocui pe lucrătorii aflaţi în grevă ai acesteia; d) trebuie să li se interzică sau să fie împiedicate prin alte mijloace să formuleze sau să publice anunţuri de posturi vacante sau de oferte de locuri de muncă care ar avea ca rezultat, direct sau indirect, o discriminare bazată pe motive precum rasa, culoarea, sexul, vârsta, religia, opinia politică, ascendenţa naţională, originea socială, originea etnică, handicapul, starea civilă sau familială, preferinţa sexuală sau apartenenţa la o organizaţie de lucrători; e) trebuie încurajate să promoveze egalitatea la angajare prin programe de acţiune pozitive; f) trebuie să le fie interzis să păstreze, în fişiere sau în registre, date personale care nu sunt necesare evaluării aptitudinii pentru angajare a candidaţilor sau mai mult decât este justificat de scopul precis al colectării lor sau peste perioada în care lucrătorul doreşte să figureze pe o listă de candidaţi; g) trebuie să acorde posibilitatea lucrătorilor de a consulta toate datele personale care îi privesc, fie că sunt procesate automat pe cale informatică sau manual. Aceste măsuri ar trebui să includă dreptul lucrătorului de a obţine şi de a examina o copie a tuturor acestor date, precum şi dreptul de a cere ca datele incorecte sau incomplete să fie şterse sau corectate; h) nu ar trebui să ceară, să păstreze sau să utilizeze informaţii privind starea de sănătate a unui lucrător sau să folosească aceste informaţii pentru a decide asupra aptitudinii sale pentru angajare, cu excepţia cazului în care aceste date sunt direct legate de condiţiile cerute de exercitarea unei anumite profesii şi lucrătorul interesat autorizează acest lucru în mod expres; i) trebuie să dispună de personal calificat şi pregătiţi în mod corespunzător; j) trebuie să ia împreună cu autoritatea competentă măsuri pentru a promova recurgerea la metode de selecţie corespunzătoare, echitabile şi eficiente.

Potrivit dispoziţiilor art.16-17 din Recomandarea nr.188/1997 în vederea aplicării unei politici naţionale privind organizarea pieţei muncii ar trebui să fie încurajată cooperarea dintre serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă. În acest scop, ar putea fi create organe care să cuprindă reprezentanţi ai serviciului public de ocupare şi ai agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă, precum şi ai organizaţiilor celor mai reprezentative patronate şi sindicate. Măsurile care vizează stabilirea unei cooperări între serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă ar putea să includă: a) utilizarea în comun a informaţiilor şi a unei terminologii comune pentru o mai mare transparenţă a funcţionării pieţei muncii; b) schimbul de anunţuri de posturi vacante; c) lansarea de proiecte comune, de exemplu în domeniul formării profesionale; d) încheierea de convenţii între serviciul public de ocupare şi agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, referitoare la executarea anumitor activităţi, ca de exemplu proiecte pentru integrarea în muncă a şomerilor de lungă   durată; e) formarea personalului; f) consultări regulate; g) ameliorarea practicilor profesionale.

România nu a ratificat niciuna din Convenţiile Biroului Internaţional al Muncii privind agenţiile private de ocupare a forţei de muncă, deşi a ratificat din anul 1973 Convenţia nr.88/1948 privind serviciile publice de ocupare a forţei de muncă.

Având în vedere impactul pe piața ocupării forței de muncă a agențiilor private de ocupare, consider ca fiind necesară renunțarea la monopolul agențiilor publice de ocupare a forței de muncă, care în prezent sunt focalizate pe protecția socială a șomerilor și crearea cadrului legal al agențiilor private de ocupare, în vederea gestionării mai eficiente a potențialului de ocupare și flexibilitate a resursei umane pe piața muncii. Acest lucru ar reprezenta o soluție în vederea scăderii șomajului, în special al celui de lungă durată, care iese din evidențele agențiilor publice de ocupare

Bibliografie

  1. Convenția nr.34/1933 a Organizației Internaționale a Muncii
  2. Convenția nr.88/1948 a Organizației Internaționale a Muncii
  3. Convenţia nr.96/1949 a Organizației Internaționale a Muncii
  4. Convenţia nr.181/1997 a Organizației Internaționale a Muncii
  5. Recomandarea nr.188/1997 a Organizației Internaționale a Muncii
  6. Roosvelt’s Deal, National Industrial Recovering Act, 1933
  7. www.encyclopentopia.com/term/unemployment
  8. www.en.wikipedia.org/wiki/unemployment
  9. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/

[6] Roosvelt’s Deal, National Industrial Recovering Act, elaborat la începutul anului 1933 în SUA

[7] art.2 paragraf 1 din Convenţia nr.34/1933

[8] art.2 paragraf 2 din Convenţia nr.34/1933

[9] art.3 alin.1-2 din Convenţia nr.34/1933

[11] art.1 din Convenţia nr.88/1948

[12] art.2 alin.(2) din Convenţia nr.96/1949

[13] art.5 alin.(2) din Convenţia nr.96/1949

[14] art.12 din Convenţia nr.96/1949

[15] art.1 alin.2 din Convenţia nr.181/1997

[16] art.1 alin.3 din Convenţia nr.181/1997

[17] servicii constând în angajarea lucrătorilor în scopul de a-i pune la dispoziţia unei terţe persoane fizice sau morale (denumită în continuare “întreprindere utilizatoare”), care le stabileşte sarcinile de muncă şi supervizează executarea lor.

[18] art.7 alin.2

[19] servicii constând în angajarea lucrătorilor în scopul de a-i pune la dispoziţia unei terţe persoane fizice sau morale (denumită în continuare “întreprindere utilizatoare”), care le stabileşte sarcinile de muncă şi supervizează executarea lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: