Prietenie & onoare. Fără patetism

A scrie despre ce simți e o provocare care te arunca ușor la limita pateticului. Ți se pare că nimic din ceea ce trăiești/ ai trăit nu a fost deja spus (și mult mai bine decât ai putea tu să o faci vreodată). Ceva sau cineva însă te împinge să-ți atingi limitele convenționale, să treci dincolo de rutină și să îți pui întrebări despre ce ești (și nu cine ești).

Cred cu tărie că avem nevoie de prieteni. Din aceia care să-ți pună o oglindă în față și să-ți arate ce poți deveni dacă continui pe un anumit drum sau care să-ți șteargă sarcasmul cu o îmbrățișare care să te facă să te simți că poți fi mai bun.

Nu am cunoscut oameni ca prințul Mîșkin sau ca Sancho Panza și nici dovezi de devotament dincolo de prozaicul de toate zilele – probabil nici nu aș ști cum să primesc astfel de dovezi așa cum nici Amir nu poate trece de propriile bariere față de Hassan (n.r. Vânătorii de Zmeie). Și totuși fiecare din noi întâlnește de-a lungul vieții tovarăși de drum (care ne rămân mai mult sau mai puțin în preajmă) care îl marchează fără a se mai putea întoarce la cel care a fost înainte de acea întâlnire.

Lupta pentru supraviețuire face din specia umană un subiect interesant de analiză. Odată cu transformarea populațiilor din culegători în cultivatori lupta pentru supraviețiuire socială a încetat să se mai dea cu limitele fiziologice ci cu cel de lângă tine. Vrei mai mult, mai sus, mai atotcuprinzător și ești surpinis că nici atingerea limitelor propuse nu te face satisfăcut. Cățelul meu e chiar fericit cu o jucărie nouă, ceva alergătură în parc sau descoperit de urme doar de el cunoscute și ceva atenție de la stăpân. Un bol de mâncare, un scărpinat pe ceafă și doarme fericit.

La om piramida nevoilor e dificil de acoperit în totalitate. Și cu cât urci de-a lungul ei în ați analiza nevoile vrei mai multă recunoaștere și afecțiune ce se întregesc într-o nevoie acută de autorealizare. Dacă asta e ținta, care e calea corectă? Aici e nevoie de acei prieteni… care să îți dea măsura a ceea ce ești , a „true colors” cum spune Phil Collins.

Nu am calitatea de a face dizertații filosofice despre teoria prieteniei. Nici nu văd rostul dezbaterilor sterile, când o bătaie pe umăr care-ți arată că „ți-a ieșit” e mult mai concludentă.  Dar pot însă să apreciez că e nevoie de curaj să accepți o părere sinceră că ai greșit într-o direcție sau alta. Și mai e nevoie și de onoare să apreciezi când prietenul tău își asumă riscul de a nu fi un yes-man gata să îți spună ce ai vrea să auzi. Iar asta cu siguranță e mai greu de făcut cu cât corul yes-men-ilor e mai mare și mai asurzitor. Așa că…  voi spune doar…  mulțumesc!

Am să-l las pe Khaled Hosseini –cel care a devenit în ultimele 6 luni scriitorul meu favorit -să vorbească despre prietenie mai bine decât aș putea eu să o fac vreodată.

Un răspuns

  1. Sunt placut surprins sa constat ca cineva care are preocupari atat de apropiate de realitatea cotidiana deschide un subiect despre „prietenie”. Titlul corect ar fi „prietenie & adevar” doua cuvinte care si-au pierdut consistenta in prezent. In ceea ce priveste ” onoarea ” , aceasta a picat in desuitudine.

    O zi excelenta,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: