Rezumat după prima lună

La reluarea mandatului de secretar de stat, acum o lună, am vorbit de subdimensionarea departamentului de asistență socială. Este o problemă a întregii administrații, chiar dacă la nivel macro, din analize per capita nu avem puțini funcționari, cred, ca distribuirea lor este reala problemă. Totuși, cu acești oameni – deloc mulți, care au trecut prin 5 reorganizări și schimbarea a 6 miniștrii într-un an, se fac politici publice în domeniul social.

Reprezentanții unui for economic internațional au vorbit frumos ieri despre eforturile vizibile în rezultatele limitate de dead-line-uri din ultimele 3 săptămâni dar mai ales de calitatea echipei actuale. Iar când spun echipă, ea are un colaj de fețe, unele obosite iar altele dezamăgite, dar pe care în această lună le-am văzut zâmbind la unison cu câteva ocazii.

Unul din ele a fost organizarea zilei de 1 Iunie în cadrul ministerului. 33 de copii ai personalului din minister, 21 de copii din centrele de plasament Sf. Ana și Cireșarii de la DGASPC Sector 5 și 48 de copii de la Școala 141- sector 5 (clasele I și a VIII) au fost miniștrii muncii pentru o zi. Au propus legi pentru organizarea timpului liber al copiiilor, pentru organizarea Zilei Bunicilor, pentru alimentație sănătoasă și educație atractivă.

Zilele acestea am avut discuții privind capacitatea noastră de a ne implica și altfel în viața comunității. Și de această dată am văzut acea sclipire în ochi care îmi dă speranță că administrația nu e total plafonantă. Asistența socială nu înseamnă doar hârtii, legi sau răspuns la petiții, dar la nivelul ministerului adesea cam aici s-a oprit. Întâlnirea cu oamenii pentru care faci politicile publice e uneori mai relevantă decât multe studii seci cu diagrame pe care le uiți după nici o săptămână. A fi în slujba cetățeanului trebuie să fie egal cu a fi în sprijinul oamenilor.

În această lună am avut 187 de întâlniri, uneori și 18 pe zi. Ședințe operative, dezbateri, analize privind legile aflate în curs de elaborare, rezolvări punctuale de aspecte administrative, unele lăsate în așteptare de 4-5 luni dar și audiențe. Deocamdată rezultate nu pot oferi, decât mici victorii de etapă.

Vorbeam de întâlnirile cu oamenii care provin din grupurile țintă ale asistenței sociale: persoane cu dizabilități, copii aflați în dificultate, tineri ieșiți din sistemul de protecție a copilului după împlinirea vârstei de 18 ani, mame singure, victime ale violenței în familie, romi. Aceste categorii se regăsesc în chintila persoanelor cele mai sărace din România.

Nu știu de ce, dar în mentalul colectiv dizabilitatea e încă ceva tabu. Parcă nu trebuie să știi că există oameni pentru care a te încheia la șireturi poate fi o problemă pe care nu o pot rezolva singuri. V-ați gândit că există o legătură între inexistența rampelor pentru fotolii rulante în școli (și acum nu vorbesc doar de intrarea în școală, dar și accesul la etajul al 2-lea unde se află clasa/ laboratorul în care ar trebui să învețe un copil în fotoliu rulant) și gradul scăzut de educație pe care multe din persoanele cu handicap din România îl au? Și de aici un lung șir de alte inadevări și sincope în integrarea pe piața muncii. Apoi există dificultăți culturale la nivelul angajării. O persoană cu dizabilități absolvent de 2 facultăți, s-a înscris la a 3-a pentru că nimeni nu i-a dat o șansă să se angajeze. Interviurile la care a participat s-au finalizat cu umilințe, doar pentru că e altfel. Odată angajat e nevoie să ajungă zilnic la birou. Asta presupune accesibilitate pe traseu dar și la locul de muncă, iar orașele din România sunt total unfriendly cu persoanele cu dizabilități. Sper să putem demara schimbarea și la acest capitol.

A spune că sunt mulți șomeri fără dizabilități care au nevoie de locul ală de muncă este nu doar politically incorrect dar înseamnă că nu vedem întreaga imagine: sunt peste 700.000 de persoane cu handicap și 2.703.000 persoane au probleme de sănătate și limitări funcționale în România iar la nivel mondial sunt peste 1 miliard. Un accident (de mașină/ motocicletă/ antrenament sau o cădere dintr-un cireș) te poate aduce într-un scaun cu rotile și atunci perspectiva asupra acestor lucruri va fi alta. Iar obligația de plată a contribuției la Fondul pentru Persoane cu Handicap în cazul neangajării unui număr de minim 4% de persoane cu handicap din total salariați nu arată o creștere a ratei de angajare a acestora. De altfel rata ocupării persoanelor cu handicap în România este una din cele mai mici din UE. Cultura pentru angajare nu se poate face doar coercitiv în lipsa unor campanii de conștientizare și informare la nivelul întregii populații nu doar a angajatorilor.

Anul acesta Londra va găzdui la sfârșitul lui august Jocurile Paralimpice (Olimpiada Persoanelor cu Dizabilități). Lotul olimpic al României pentru Paralympics este format din 9 persoane (cea mai numeroasă echipă de până acum) care s-au calificat la atletism, paraciclism, haltere, natație și tenis de masă. Poate nu știați dar printre ei se află și triplul campion mondial la paraciclism și vicecampionul olimpic de la Beijing, Eduard Novak.

Popularizarea Jocurilor Paralimpice și mândria de a ne auzi imnul intonat și la aceste jocuri olimpice este poate cea mai bună campanie de conștientizare că persoanele cu dizabilități reprezintă o resursă umană nevalorificată la întregul potențial în prezent în România. Dar asta trebuie să se schimbe.

Vorbim de incluziunea romilor și de soluții de creștere a ratei de educație și angajare formală. Fără servicii complementare pentru familie o femeie romă, devenită mamă încă din adolescență nu va putea să-și continue școala iar ea și copiii ei vor rămâne – într-un elipsoidă a neputinței – dependenți de familia lărgită, adesea victime ale violențelor domestice dar mai ales dependenți de prestațiile sociale oferite de stat.

Creșe, grădinițe, centre de zi pentru copii și vârstnici dependenți sunt indispensabile pentru ca populația de vârstă activă să poată chiar fi activă pe piața muncii. Într-un cuvânt servicii sociale. Asta trebuie să facem, deși serviciile sociale sunt mai dificil de realizat, iar comunitatea locală trebuie să se implice și ea, acordând și de la bugetul local o parte de finanțare și locații pentru a le înființa.

Un răspuns

  1. Nu stiu cu ce sa incep!
    Am sa incep prin a spune ca ma bucur ca mai sunt oameni politici si profesionisti la la un loc, am sa spun ca e bine ca oameni care cunosc acest sistem si vulnerabilitatile lui, din interior, sunt in functie de decizie politica si administrativa, in acelasi timp.
    Sistemul, in sine, are nevoie de reforma de structura, bazata pe existenta unor parghii de sustinere si control real.
    Cu acceptul tau,imi voi mai exprima punctele de vedere, cu atat mai mult cu cat stiu bine ce presupune sistemul.
    Un mai vechi colaborator,
    Elena Mateescu(Francu)-Pitesti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: