Dreptul la ședere peste 3 luni într-un stat membru vs. dreptul la expulzare

imagesDeclarația purtătorului de cuvânt al Comisiei Europene, dl. Jonathan Todd referitor la dreptul Statelor Membre de a expulza cetățeni europeni din alt stat membru, dacă după 3 luni, de la stabilirea într-un stat membru nu au un loc de muncă sau mijloace de a se întreţine, trebuie nuanțată.

Potrivit prevederilor Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, acest drept, pentru o perioadă mai lungă de trei luni, rămâne supus anumitor condiţii.

Astfel, solicitanţii trebuie: ori să fie angajaţi într-o activitate economică (la un angajator sau ca liber-profesionişti); ori să aibă resurse suficiente şi o asigurare de sănătate pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata şederii lor (statele membre pot să nu specifice o sumă minimă pe care o consideră suficientă, dar trebuie să ţină cont de situaţia personală); ori să urmeze cursuri profesionale în calitate de cursanți să aibă suficiente resurse şi o asigurare de sănătate, pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata şederii lor; ori să fie un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii care se înscrie într-una dintre categoriile menționate.

Cetăţenii Uniunii Europene care întrunesc cerinţele anterioare pentru acordarea dreptului de şedere sau a dreptului de şedere permanentă şi membrii familiilor acestora beneficiază de tratament egal cu cetăţenii ţării gazdă din zonele vizate de tratat. Totuşi, statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asigurare socială în primele trei luni de şedere persoanelor altele decât angajaţii sau liber-profesioniştii şi membrii familiei acestora. De asemenea, statele membre gazdă nu sunt obligate, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutor de întreţinere pentru studii, inclusiv pentru cursuri de formare profesională, sub formă de granturi sau credite pentru aceste persoane. Membrii familiei, indiferent de naţionalitatea lor, vor avea dreptul de a se angaja în activităţi economice în slujba unui angajator sau ca liber-profesionişti.

Cetăţenii Uniunii Europene sau membrii familiilor acestora pot fi expulzaţi din statul membru gazdă din motive ce ţin de politica publică, siguranţa publică sau sănătatea publică. Decizia de expulzare nu se poate lua din considerente economice sau alte elemente generice de discriminare (precum naționalitatea). Măsurile care afectează libera circulaţie şi şedere trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să fie bazate exclusiv pe comportamentul personal al persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să reprezinte o ameninţare suficient de gravă şi de pregnantă, care afectează interesele fundamentale ale statului, astfel, condamnările anterioare pentru infracţiuni nu justifică în mod automat expulzarea. De asemenea, în cazul în care documentele de intrare folosite de către persoana respectivă au expirat, aceasta nu constituie un temei juridic suficient pentru expulzare.

Directiva prevede obligația în sarcina statului membru ca înainte de a lua o decizie de expulzare, acesta să evalueze mai mulţi factori, cum ar fi durata cât a fost rezidentă persoana în cauză, vârsta acesteia, gradul de integrare şi situaţia familială din statul membru gazdă, precum şi legăturile cu ţara de origine. Numai în situaţii excepţionale, din considerente prioritare ce ţin de siguranţa publică, se pot emite ordine de expulzare pentru un cetăţean al Uniunii Europene, dacă acesta a locuit timp de zece ani în ţara gazdă sau dacă este minor.

Persoana căreia i se refuză permisiunea de intrare sau de şedere într-un stat membru trebuie anunţată cu privire la decizia respectivă în aşa fel încât aceasta să îi poată înţelege conţinutul şi efectele. Temeiul deciziei trebuie comunicat, iar persoana în cauză trebuie informată cu privire la căile de atac pe care le are la dispoziţie. Cu excepţia situaţiilor de urgenţă, subiectului deciziilor respective trebuie să i se acorde cel puţin o lună pentru a părăsi statul membru.

În niciun caz nu se pot emite ordine de excludere pe viaţă. Persoanele vizate de ordinele de excludere pot solicita reanalizarea situaţiei după trei ani. Directiva prevede, de asemenea, o serie de garanţii procedurale. Mai concret, persoanele în cauză au acces la o evaluare judiciară şi, dacă este cazul, la o evaluare administrativă în statul membru gazdă.

Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru refuzul, încheierea sau retragerea oricărui drept conferit de Directiva 2004/38/CE în cazul abuzului de drepturi sau în caz de fraudă, cum ar fi căsătoriile de convenienţă.

 

Sursa: Comisia Europeană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: