Nihilismul vs miscarile de strada

piataIn Biblie aflam ca lumea s-a format din nimic, dar din voia Tatalui, a aparut Pamantul, cerul si apele, vietuitoarele si omul. Pornind de aici, omul e nimic, in lipsa creatiei germinative initiale. Astfel, negarea Creatorului lasa lumii locul pentru materia initiala: nimicul – nihil, cum ar spune latinii.

Sfarsitul sec. XIX a fost prielnic unor concepte identitare nu doar nationaliste cat mai ales existentialiste. Nietzsche “care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”, “Dumezeu a murit!” (deci a trait candva, fara a avea o forma imortala). Relatia cu divinitatea se sparge in negarea alesilor ei pe pamant: regi si imparati, dar si clerici, concepte care continua si in prezent, fiind curente de natura politica (republicanii) respectiv religioasa (anumite culte protestante bazate pe neagarea necesitatii clericului de a intermediera relatia cu Dumnezeu – pastorul putand fi oricare dintre enoriasi) care neaga utilitatea existentei acestora.

Revolutia bolsevica a pornit de la conceputul de anihilare/distrugere a ceea ce implica efectele sociale directe ale creationismului: credinta in transcendent si mutarea crezului spre individ/libertatea individuala si materialism din aceasta rezultand egalitatea cetatenilor (ajungand la acelasi rezultat ca Revolutia franceza, fara a porni de la aceeasi ipoteza – ii diferentia profund abordarea fata de proprietate si stabilirea bazelor unei republici laice dar crestine). Silogismul parea corect in sec. XIX, daca anulam insa principiile credintei privind liberul arbitru, pe care si Biblia si Thora le ating. Alegerea intru credinta apartine doar omului liber, care poate decide in a crede sau nu, dar aceasta nu impiedica existenta credintei in asamblul sau. A crede in ceva nu impiedica existenta acelui ceva, indiferent daca aleg sau nu sa cred in el.

Revenind la nihilisti, acestia nu intotdeauna se identifica cu existentialistii, din contra, par a fi adesea cei care sustin, pana la un punct, inutilitatea existentei, ca rezultanta directa a negarii moralitatii si eticii sociale. Refuzul total al oricarui sistem de autoritate, moralitate și normativitate, lasa in urma doar golul anarchic in fata caruia individul se va regasi mai singur ca oricand.

De la nihilismul existentialist la cel politic nu e un pas mare. A nega o structura politica cu intregul sau set de institutii fara a pleda pentru constructia alteia, este mai contemporan decat am vrea cu “de ceva timp cultura noastră europeană întrega a fost în mișcare spre o catastrofă, cu o tensiune torturanta, care este în creștere de la deceniu la deceniu: neliniștiti, violenti, cu capul înainte, ca un râu care vrea să ajungă la final.. (Voința de putere – Nietzsche)”, “existenta precede esenta – Sartre”.

Anularea increderii fata de societatea prezenta manifestata prin miscari ecologiste, de drepturi ale unor minoritati, respectiv miscari anticapitaliste sunt catalizate adesea de un impuls marginal sau care afecteaza doar o parte a populatiei (mediu, schimbari climatice, drepturile cetatenilor reprezentand a doua generatie de imigranti, caderea pietei ipotecilor) si devin miscari antisistem.

De la inceputul anilor 2000 si pana in prezent a existat cel putin o miscare tectonica anuala a generatiei 70-90 impotriva sistemului: miscarile violente din Londra, Paris si o parte a Frantei, Occupy Wall Street, M15- Indignados, preluarea modelului Indignados in miscarile masive antiausteritate in toate statele – PIGS, pentru a finaliza cu primavara araba si Maidan-ul din Kiev.

Ce au avut in comun aceste miscari: pornesc de la incapacitatea unui sistem (normativ, in principal, politic in general) de a satisface nevoile imediate, dar mai ales asteptarile populatiei (care nu sunt tot timpul acelasi lucru) fata de un punct sau altul de pe agenda publica. Viata cotidiana implica un sir de compromisuri zilnice pe care le acceptam cu seninatate dar care ajung sa devina o povara personala si sociala atunci cand realizam inechitatea care ni se face in comparatie cu altcineva. Ceva ce pare tolerabil devine de netolerat atunci cand limitarile tale obiective nu sunt si ale celuilalt. A cere cuiva sa suporte povara austeritatii cand un altul e clar ca nu o suporta sau chiar profita de pe urma ei, devine de neacceptat abia cand ai comparatia. Exista deci motivatii pertinente ale miscarilor acestora (inclusiv tinerii londonezi isi exprimau clar optiunea de a poseda bunuri la care nu au acces, pentru ca apreciau ca muncesc la fel de mult ca si cei din City, iar retribuirea este injusta fata de nevoile lor).

Miscarile in mare parte se coaguleaza utilizand capacitatea de comunicare larga pe care o permite social media. Daca Revolutia franceza la 1789 s-a bazat pe tipar si ziare, miscarile de azi se propaga instant cu un click si un event creat pe reteaua de socializare. Avantajul e rapiditatea si accesul tinerilor si a celor mai informati membrii ai societatii, dezavantajul este lipsa de acces la acestea a unei paturi mari si crititce (putem sa le identificam chiar ca generatii, in special cele nascute inainte de anii ’60[1]), incapabile astfel sa participle, decat post-factum cand revolta este in plina dinamica si are propria miscare centrifuga. De aceea, multi nu se vor simti reprezentati de pozitia protestatarilor din piata apreciind ca propriile valori care le-au fost incalcate sunt superioare ca motivatie celor solicitate de acestia – (atingand alte paturi descoperim probleme diferite: nivelul pensiilor, accesul la medicatie sau lipsa echipamentelor de lucru pentru activitatile curente ale unor meserii vitale, salarizarea inechitabila a unor categorii socio-profesionale in comparatie cu altele spre ex.). Conflictul de ideologie are efect asupra nerecunoasterii protestatarilor ca fiind reprezentantii populari. Deci primele minusuri: reprezentativitate scazuta, acces redus la coagularea miscarii si motivatii care nu rezoneaza cu masa critica populara sau din alt segment de varsta.

Din amestecul de situatii de mai sus, este greu ca miscarea de revolta sa fie finalizata cu o platform de constructie socio-politica.

A dezvolta o democratie inseamna sa pornesti de la individ spre institutii, ca institutiile sa se indrepte spre individ. A nega institutiile inseamna implicit a nu avea cine sa se mai indrepte si sa sustina individul.

Pentru o democratie vie miscarile de revolta sunt necesare si trebuie sa intre intr-un firesc acceptat de toti bazat pe libertatea de exprimare. Insa, pentru ca aceeasi democratie sa fie vie e nevoie ca liderii lor sa aiba clare mijloacele de schimbare si ce anume doresc sa schimbe pe un parcurs rezonabil de resurse: atat umane, cat si financiare si de timp. Altfel, orice miscare va finaliza ca toate cele mentionate anterior: schimbari de legislatie punctuale (intarirea spre ex. a controlului financiar, fara neaparat o contragarantare – aspectul sperat dar neformulat in criza ipotecilor, spe ex), sau presiuni puternice pentru guvern in negocierea cu creditorii externi (cu garantarea insa din partea acestora a unui parcurs de masuri ce pot intra in zona de austeritate, deci exact opus celor pentru care luptau manifestatii). Avem insa si experienta Maidanului si a primaverii arabe care au schimbat structura politica si sociala intr-un decor de instabilitate politica, generator de instabilitate regionala.

Pentru rezultate coerente a unei miscari de revolta/nemultumire e necesar deci de raspuns la intrebarile bazale: cine, ce, cum si cand. In masura in care raspunsurile ii vor satisface pe cat mai multi, miscarea va avea efect, nu doar imediat. Pentru asta e nevoie ca liderii miscarii sa aiba: 1. solutii potentiale pe care sa le propuna si 2. oamenii care pot construi solutia la fiecare nivel. Abia atunci, masa cu o dinamica mai putin accentuata, oamenii care azi se limiteaza la a privi la televizor, vor fi parte a solutiei, cand vor avea minime certitudini ca este calea spre a indeparta abuzurile si inechitatile si vor fi parte a schimbarii propuse. Iesirea din zona de confort a fiecaruia, bazata pe stiinta supravietuirii pret de o generatie nu va fi usoara si nici imediata, dar avem constiinta colectiva ca e necesara si unica ca solutie.

Alftel, negand pe tot si toate, ne vom intoarce la materia intiala in lipsa Creatorului: nimicul.

[1]Aceasta generatie din est este total diferita ca structura de convingeri fata de cea din vest, nascuta in plina revolutie sexual si care a traversat dificil perioada postindustriala, plina de revolte si somaj, cu o constiinta civica forjata adesea in lupte de strada si manifestatii violente.

Un răspuns

  1. si daca-mi permiteti
    3.acceptul maselor(pentru ei ca lideri si pentru ideile/solutiile propuse).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: