Splendida cetatea celor o mie de sori. Tinutul Secuiesc

  Afganistan. O tara, o cultura, oameni… devenit un substantiv comun dintr-unul propriu care s-ar traduce prin terorism, orase scufundate in praful ridicat de jeep-uri  ale armatei indiferent de numele ei. Cat de usor asimilam anumite lucruri fara sa cautam in spatele unor imagini… si sa credem apoi ca sunt izvorate din propria gandire… Cate stim noi despre cultura afgana? Despre cele mai mari statui ale lui Budha sau despre oamenii care au creat drumul matasii, despre poetii lor?

   Acum doua zile Curtea Penală Internaţională a emis un mandat de arestare pentru Muammar Kadhafi sub acuzatia de crime impotriva umanitatii, pentru crimele şi persecuţiile comise de forţele de securitate libiene împotriva populaţiei civile, după izbucnirea revoltei la jumătatea lui februarie, în special la Tripoli, Benghazi şi Misrata. Si totusi nimic despre perioada de peste 40 de ani de cand a preluat puterea printr-o lovitura de stat, in care tensiunile etnice au fost inabusite prin asasinate si torturi…

         Nu am calitatea de a vorbi despre Orientul mijlociu, alta decat a celui care spera ca traieste intr-un stat de drept si care priveste succesiunea de evenimente din aceasta parte a lumii cu ingrijorare fata de radicalizarile oricaror forte dar si cu compasiune fata de civilii din aceste tari.

         Cuvantul asta „civili” sau „victime colaterale” suna total golit de continut. Nu sunt oameni, cu chip si dorinte, nu au identitate, nu au rude care sa le planga disparitia.. doar un numar anuntat din cand in cand la stirile despre Orientul Mijlociu sau despre cea mai mare parte a Africii.

        Privind harta mondiala observi ce enclava privilegiata este Europa, Australia o parte a Americii si a Orientului Indepartat. In rest o mare de AK-47, mine antipersonal, copii de 12 ani soldati… mame care nu-si vor revedea nicicand copiii, femei supuse la cele mai inumane tratamente doar pentru ca sunt femei, boli in taberele de refugiati care ucid la fel de multi civili ca si bombardamentele aeriane, resurse impartite inechitabil de catre cei care ar trebui sa protejeze…

         In plina dezbatere referitoare la resurse anuntul guvernului SUA referitor la propriul deficit bugetar in conditia sustinerii celui mai costisitor razboi din istoria mondiala, nu fac decat sa creeze panica pe toate bursele de valori. Leul romanesc intra la apa de mai bine de o saptamana, in conditia in care pretul benzinei la pompa se apropie de pragul psihologic de 6 lei.

       La stiri aflam ca harta Romaniei se poate imparti dupa bunul plac a catorva persoane si dintr-o data simtim cum se alimenteaza resentimente etnice pe care generatiile dinaintea noastra le-ar avea de disputat.

         O discutie usoara de dupa-amiaza cu un prieten drag se transforma fara sa inteleg intr-un monolog ultranationalist, in care acuzatiile fata de regimul Horthy se indreapta spre o intreaga minoritate etnica…  Varsta interlocutorului meu este in jur de 30 ani.. nu a trait el sau parintii lui acele zile, iar originea lui este din Muntenia. Dar stie. Simte. Nu poti tagadui asta…  Complicata o discutie cand celalalt simte ca asa e cu toata firea lui.

      Ziaristi in cautare de senzational aseamana judetele Covasna si Harghita cu Kosovo… Realizeaza oare cineva ca se implinesc 21 de ani de la declararea independentei Kosovo si 12 ani de la Rezolutia ONU 1244 prin care este declarat teritoriu sub administrare ONU ani in care politica de epurare etnica a lovit mii de civili, victimele fiind deopotriva sirbi si albanezi?!?

           Asta nu s-a intamplat la mii de km de noi.. ci la 600 km de Bucuresti!!

         Discursul ultranationalist nu are cum sa nu aiba feedback cu efect dublu. Iar spirala nu poate fi controlata de la un moment dat de nimeni, nici macar de politicienii care au folosit-o.

         Toate gandurile astea au aparut de la o carte despre Afganistan pe care va recomand sa o cititi. Cartea se numeste „Splendida cetate a celor o mie de sori” scrisa de Khaled Hosseini. Nu e propaganda americana sau sovietica, ci una despre viata in aceasta tara pe parcursul a 4 decenii din 1959 „al 26-lea an de domnie al regelui Zahir Shah” pana in 2003, inceputul reconstructiei  Afganistanului sub protectie NATO. Viață care incepe foarte diferit pentru doua femei dar pe care istoria traita le aduce la acelasi numitor, suportand aceleasi umilinte.

         Lovitura de stat impotriva regelui Shah si cucerirea de catre sovietici a Kabulului aduc cu ele o scurta perioada de liniste si prosperitate, desi in munti luptele continua. In oras insa femeile primesc drepturi egale cu barbatii si sunt acceptate in scoli, universitati, ocupa functii, pot conduce autoturisme si se pot imbraca occidental. Mai curand insa pot avea aceste drepturi in functie de statutul si clasa sociala din care proveneau. Femei precum Miriam trebuie sa poarte burka indiferent daca propaganda sovietica vorbeste de egalitate de gen sau daca Afganistanul e condus de talibani.

         Dar pe aceeasi strada o fetita merge la scoala si la cinematograf. Tatal ei are planuri mari pentru ea, chiar daca singura avere ce i-a mai ramas sunt cartile dupa ce a fost dat afara din invatamant, neavand origini sanatoase pentru propaganda sovietica.

         Inarmarea talibanilor si castigarea razboiului impotriva sovieticilor duc la inceperea razboiului civil interetnic (mult spus interetnic, mai degraba intertribal, fiind adesea factiuni ale aceleiasi etni in conflict). Apar primii morti in Kabul, scoli care se inchid si oameni ca se refugiaza in Pakistan. Prieteni care incep sa se certe la un gratar, pornind de la dispute in care ies la suprafata rabufniri mocnite intre azeri si uzbeci, pastuni, hazari si tadjici.

     Fara a se centra pe schimbarile succesive de conducere personaje precum Hekmatyar, Massoud, Najibullah, Dostum, Sayyaf sau Mullahul Omar sunt aparitii care lasa in urma orase parasite, mii de refugiati, militii care patruleaza prin orase cucerind strada dupa strada intr-o lupta interetnica in care conducerea tribala beneficiaza de mortiere, mitraliere, jeepuri dar si limitari de drepturi mai ales asupra femeilor.

         Preluarea puterii de talibani aduce si primele informatii asupra ce inseamna stat islamic. Am sa citez din anuntul lor de la portavocile din jeepurile si camioanele pline cu barbati cu barbi imbarcati militar si fluturand AK-47 in aer. Semn de bun venit in fata multimilor adunate care spera ca razboiul civil s-a terminat si o data cu el moartea ca ceva firesc pe stazi.

„Toti cetatenii trebuie sa se roage de 3 ori pe zi. Daca a venit ora rugaciunii si ati fost prinsi facand altceva veti fi batuti.

Toti cetatenii isi vor lasa barbile sa creasca. Lungimea cerecta este de cel putin un pumn inclestat sub barbie. Daca veti incalca aceasta porunca veti fi batuti.

Toti baietii vor purta turbane. Baietii din clasa a intai pana in clasa a sasea vor purta turbane negre, cei din clasele mai mari albe. Toti barbatii vor purta turbane islamice. Gulerele de la camasi vor fi inchise cu nasturi.

Cantatul este interzis. Dansatul este interzis.

Jocurile de carti, de sah, pariurile si inaltarea de zmeie sunt interzise.

Scrierea de carti, vizionarea de filme si pictarea de tablouri sunt interzise.

Daca detineti papagali veti fi batuti. Pasarile vor fi omorate.

Daca veti fura, vi se va taia mana din incheietura. Daca veti fura din nou, vi se va taia laba piciorului.

Daca nu sunteti musulmani, nu va rugati in locuri in care puteti fi vazuti de musulmani. Daca o veti face, veti fi batuti si bagati la inchisoare. Daca veti fi prinsi ca incercati sa convertiti un musulman la credinta voastra, veti fi executati.

Atentie femei:

Veti sta tot timpul in casele voastre, nu este cuviincios ca femeile sa bata strazile fara rost. Daca iesiti afara este obligatoriu sa fiti insotite de un mahrma, o ruda barbat. Daca veti fi prinse singure pe strada, veti fi batute si trimise acasa.

Nu va veti arata sub nicio imprejurare chipul. Cand veti iesi, va veti acoperi cu burqa. Daca nu va veti supune veti fi batute crunt.

Produsele cosmetice sunt interzise. Bijuteriile sunt interzise. Nu veti purta haine provocatoare. Nu veti vorbi decat daca sunteti intrebate. Nu veti privi barbatii in ochi. Nu veti rade in public. In caz contrar veti fi batute.

Nu va veti da cu oja pe unghii. In caz contrar vi se va taia un deget.

Fetelor le este interzis sa mearga la scoala. Toate scolile de fete vor fi inchise imediat. Daca veti incerca sa deschideti o scoala de fete, veti fi batuti iar scoala va fi inchisa.

Femeilor le este interzis sa munceasca.

Daca veti fi gasite vinovate de adulter veti fi omorate cu pietre.

Ascultati. Ascultati cu atentie. Supuneti-va. Allah-u-ak-bar.”

       Acesta este varful icebergului. Urmeaza spitale inchise pentru femei (doar nu au voie sa fie vazute de un alt barbat, iar femeile nu au voie sa munceasca, nici ca medic), maternitati in care cezarianele se fac fara anestezie. Acasa televizorul este ingropat, pana la vremuri mai bune. Peste tot oameni care isi vand lucrurile pentru un bol de mancare. Si totul se gaseste de cumparat doar de la speculanti si contrabandisti.

         In aceste conditii o fiica de 15 ani ramasa orfana in urma unei mortiere nu are alte alternativa decat sa devina a doua sotie a unui barbat de 60 de ani, retrograd, pentru care femeia este doar o supapa de descarcare a propriilor frustrari si limite. Visele de facultate se reduc la incisivi cazuti in urma batailor.. iar viata se reduce la o lupta cu fiecare zi pentru viata ei si a copiilor nascuti fara voie…

         Pentru ca nu imi propun o recenzie de carte va las sa descoperiti singuri povestea aceasta in care dramele personale se intalnesc cu o istorie nedreapta. O poveste in care dincolo de vicisitudini descoperi resurse nebanuite de speranta, iubire si putere de a darui pana la sacrificiul suprem.

         Nu-mi doresc sa descoperim un Kosovo sau un Kabul la 300 de km de Bucuresti, nici astazi si nici in toamna. Si stiu ca nici voi! Depinde insa de noi sa nu lasam sa se intample asta!

Despre sindicate. Si despre istorie – Vasile Paraschiv „Lupta mea…”

Primul meu contact cu lumea sindicala a fost in urma cu 7-8 ani, cand se lucra la Codul Muncii (2002-2003). Indiferent de pasiunile puse in a sustine un proiect sau altul, dialogul social este un mijloc prin care o societate evolueaza.

Odata cu apropierea integrarii in UE am realizat cat de importanta este vocea sindicatelor si patronatelor. Totusi, la acea data, nimeni nu avea suficienta expertiza, nimeni nu putea spune ca stie „bruxelleza” si labirinturile ei de interese nationale dar de cele mai multe ori transnationale. Am descoperit atunci cat de important este sa existe o contraforta la toata aceasta masinarie birocratica care este Bruxelles-ul, iar aceasta este fara indoiala EESC (European Economic and Social Committee). Am avut prilejul atunci sa ii vad pe reprezentantii sindicatelor din Romania intr-o alta lumina, mai profesionisti si mai putin pasionali decat poate la unele din dezbaterile de conjunctura din tara… La fel am simtit cand, mergand la Conferintele Organizatiei Internationale a Muncii le-am ascultat speech-urile.. si am fost mandra ca fac lobby pentru forta de munca din Romania, dar nu ca pentru niste cetateni ai lumii a treia care se vand ieftin.

CES-ul romanesc insa nu functioneaza de ceva timp. Rolul sau este consultativ, la fel ca si a celui european, dar diluarea discursului reprezentantilor alesi in el, in fata masei salariatilor din Romania se simte, motiv suplimentar ca guvernul sa nu tina cont de el, lucru care nu se intampla la Bruxelles unde eurodeputatii sunt atenti la nuantele discursului reprezentantilor EESC, ba mai mult, ii invita la toate ocaziile formale si informale de decizie.

Pentru a intelege mai bine spirala pe care lumea sindicala a parcurs-o in ultimii 20 de ani este important sa cunoastem radacinile ei. In acest sens va propun astazi o carte mai speciala: Vasile Paraschiv, „Lupta mea pentru sindicate libere in Romania”, aparuta in anul 2005 la editura Polirom. Pentru cei mai multi acesta este disidentul care a refuzat decoratia oferita de Traian Basescu in decembrie 2008.

Nu am mai propus lucrari despre dizidenta si comunism, pentru ca nu ma simt suficient de pregatita pentru un discurs pe aceasta tema. Cartile lui Adrian Cioroianu, jurnalul Doinei Cornea, memoriile lui Paul Goma si alte carti pe aceasta tema imi lasa o senzatie de unilateralism conceptual (ca orice informatie in care nu cunosti si opinia celeilalte parti, fara ca prin asta sa fiu in vreun fel partizana comunismului), pe care experienta personala (aveam 10 ani la Revolutie)  nu o poate umple.

Totusi aceasta carte ofera perspectiva unei persoane care a aderat la principiile Partidului Comunist inca din perioada sa de ilegalitate si care devine una din vocile disidentei romanesti in interiorul dar si in afara granitelor.

Copil sarac este nevoit sa plece din satul natal la 12 ani pentru a veni la Bucuresti. Se intampla in 1940. Devine baiat de pravalie iar din aceasta postura, a celui care munceste 16 ore pe zi, 6 zile pe saptamana si inca 8 ore duminica, fara concediu de boala atunci cand isi luxeaza un umar si are jumatate de corp in gips, descopera ca dreptatea nu o poti gasi la institutiile statului, cand depune plangere la inspectia muncii impotriva patronului sau care incalca prevederile legii si nu-l lasa sa-si continue studiile la seral, iar rezultatul este o inrautatire a situatiei sale, din cauza coruptiei inspectorului.

Salvarea vine de la liderul sindicatului functionarilor din magazine si birouri conexe, in vara lui 1946. Tot acesta ii gaseste un nou serviciu, la cooperativa de consum Victoria, cea care aproviziona cu alimente de baza sub pretul pietei pe baza carnetului de membru al PCR.

Inflatia, foametea de dupa razboi dar chiar destinele personale ale multora ii fac sa vada in declaratiile actvistilor de partid o sursa de speranta. Dreptate, libertate, democratie si o viata mai buna sunt conceptele pe care electoral le folosesc toate partidele de la cristalizarea vietii politice in polis-urile grecesti, si au reprezentat elementele de baza si ale discursurilor activistilor comunisti.

Vasile Paraschiv se afla in partea ascendenta a existentei sale. Isi poate continua studiile si lucreaza doar 8 ore pe zi. Absolva cu gradul de locotenent Scoala de Ofiteri de Transmisiuni de la Sibu in 1951. In viata personala insa apar noi elemente – se indragosteste de o tanara care nu place partidului, pentru ca nu are origini sanatoase. Nu mai pleaca la Academia Militara Frunze din Moscova pentru ca se gaseste asupra lui o carte a lui Lucretiu Patrascanu.  Detaliile acestea au o alta amploare cand, intorcandu-se din armata la serviciul anterior, la un oficiu postal, este transferat obligatoriu la un alt compartiment. Mutarea la Combinatul Petrochimic Brazi este completata de evacuarea din locuinta in decembrie ’63. Cu doi copii mici, o soacra sexagenara si fara casa multe din principiile enuntate de partidul comunist incep sa paleasca in fata realitatii. Actiunea in instanta se tergiverseaza, iar solutia nu vine de la instanta ci ca urmare a unui memoriu depus la Comisia de Control a CC al PCR. Prima dovada ca instanta este subordonata puterii…

Presiunile exercitate asupra lui ii arata ca valorile in care a crezut la 18 ani sunt utopii propagandistice pentru partidul aflat la putere, astfel ca dupa 22 de ani de activism decide sa se retraga din PCR. Era in 1968.

Sub influenta evenimentelor din 1970 din Polonia, Ceausescu decide sa tina in aprile 1971 Congresul Sindicatelor, pentru care Vasile Paraschiv trimite 11 propuneri pentru liberalizarea activitatii sindicatelor. Acesta este momentul in care devine persoana non-grata, fiind internat la un spital de boli psihice.

Dupa eliberare il contacteaza pe Paul Goma si semneaza celebra scrisoare prin care sunt facute publice cenzura si opresiunea exercitate de partidul comunist, prin intermediul postului de radio „Europa Libera”.  Este a doua oara internat intr-un spital de boli psihice, eliberat apoi dar urmarit pas cu pas, cere eliberarea pasaportului pentru a pleca intr-o excursie in Austria.

La 20 noiembrie 1977 pleaca din Romania si cu ajutorul organizatiilor de sustinere a emigrantilor din statele comuniste si a reprezentantilor diasporei romanesti reuseste sa acorde interviuri pentru „Europa Libera” si pentru cotidianul francez „Liberation”, care publica povestea sa.  Ecourile acestor interviuri creeaza legaturi puternice cu intreaga miscare sindicala franceza, bazandu-se pe principiul „Proletari din toate tarile, uniti-va!”. Conferintele publice la care participa il fac sa vorbeasca despre situatia muncitorilor din Romania, despre inabusirea grevei din Valea Jiului, din august 1977 de la Lupeni, in urma careia cei 13 lideri de sindicat care au negociat cu reprezentantii guvernamentali au disparut fara explicatii, iar celor 4.000 de muncitori care au participat la greva li s-a desfacut contractul de munca si li s-au evacuat locuintele.

Incalcarea principiilor de baza ale libertatii sindicale dar si curajul de a vorbi despre acestea au facut ca sindicatele franceze CFDT, FEN si FO precum si cel american AFL-CIO sa il sprijine inclusiv dupa intoarcerea in Romania. Disparitia brusca a lui Paraschiv ar fi confirmat cele declarate in interviu…

Din 9 iulie 1978 de cand s-a intors in Romania si pana la sfarsitul lunii martie 1989 Vasile Paraschiv a fost de 3 ori rapit de ofiteri de securitate, torturat, de multe ori agresat in plina strada, la el in casa, urmarit, ascultat…  In tot acest timp a continuat sa vorbeasca despre un sindicat independent de partidul comunist, care sa apere interesele salariatilor sai. De altfel este cel care a intemeiat primul sindicat liber din perioada comunista, impreuna cu cativa colegi de serviciu, care apoi se retrag pe rand ca urmare a presiunilor exercitate asupra lor iar sindicatul devine in scurt timp o utopie..

Deschiderea procesului comunismului a reprezentat o oportunitate pentru a cunoaste identitatea tortionarilor sai: ofiteri, medici psihiatri si colegi de serviciu. Din pacate nu si o oportunitate de a-si vedea visul implinit: acela al unei miscari sindicale independente politic, asa cum vazuse la sfarsitul anilor ’70 in Franta.

Personaje necunoscute au aparut la primele sedintele ale sindicatului din domeniul chimiei, probabil domeniul din care s-a extins la nivelul tuturor ramurilor de activitate. Interesul acestora era pe termen scurt: patrimoniul imens al UGSR-ului si a ziarului acestuia.. Fara un filon doctrinar, fara informatii despre drepturile consacrate de tratatele internationale noii lideri si-au facut glasul auzit bazandu-se pe ignoranta maselor, pentru a deveni in scurt timp lideri politici (dand exemple cunoscute noua: Miron Mitrea, Ion Radoi).

Testamentul politic al lui Vasile Paraschiv obliga macar la o clipa de reflectie…  Am sa-l redau mai jos, asa cum apare el in memoriile acestuia:

„1. Sa nu iertati si sa nu uitati niciodata perioada grea a dictaturii comuniste din Romania anilor 1944-1989, crimele, nelegiuirile regimului comunist, suferintele si umilintele la care a supus poporul roman.

2. Sa luptati si sa fiti activi in viata, pentru ca ceea ce s-a intamplat atunci sa nu se mai repete niciodata in istoria tarii noastre.

3. Sa luptati pentru apararea drepturilor omului in Romania, pentru dreptate si libertate, democratie si demnitate, pentru adevar.

4. Sa nu va fie frica niciodata de persecutii si de represiune, atunci cand cauza, cererile voastre sunt intemeiate pe lege.

5. Sa luptati pentru apararea valorilor morale ale Revolutiei romane din decembrie 1989, pentru care si-au dat viata peste 1.200 de tineri: dreptate si libertate, democratie, adevarul in locul minciunii, transparenta in toate domeniile vietii politice, sociale si economice si o viata mai buna pentru toti.

6. Sa nu puneti niciodata interesele voastre personale asupra intereselor generale ale tarii si poporului vostru.

7. Sa fiti cetateni onesti in viata, oameni cinstiti si corecti gata oricand sa dovediti spirit de sacrificiu pentru cauza si interesele poporului vostru.

8. Sa dobanditi de la dascalii vostrii tot ce-i mai frumos, mai bun si mai nobil in viata si sa puneti in practica aceste invataturi.

9. Sa urmati exemplul eroilor si martirilor poporului roman.

10. Sa invatati foarte bine carte, caci concurenta este mare, sa obtineti succese la invatatura si sa ajungeti specialisti de vaza, oameni competenti si cu renume international, pentru Romania.

11. Asta e tot ce va las eu mostenire: lupta mea, sfatul, ideile si exemplul meu personal.”

Designul si calitatea vietii

Forma lucrurilor din jurul nostru poate fi un factor de confort psihic sau din contră, de încordare sau disconfort. Pornind de la această idee descoperim importanţa pe care o are designul în viaţa noastră. Alaturat in format pdf lucrarea designul si calitatea vietii, autor Denisa Patrascu, Bogdan Patrascu.

Delimitarea terminologica nu este simplu de facut, deoarece există un spectru larg de opinii în această privinţă (de la domeniu multidisciplinar care contribuie la aspectul produsului de serie mare – deci legat de procesul de tehnologie-, până la orice manifestare estetizată). Pornind de la icon imagine in acest domeniu precum “Architect’s Journal” de Paul Finch, DEX, “Design” a lui Terence Conran şi “Towards a New Architecture”, Le Courbusier, am concluzionat imposibilitatea găsirii unui produs care să satisfacă toate gusturile, motiv pentru care părerea majorităţii este determinantă în considerarea unui produs ca având un design revoluţionar. Am exemplificat folosind două produse considerate clasice: avionul cu reacţie Concorde şi agrafa de birou.

In cadrul articolului “Campanii Publicitare II” Constantin Popescu  susţinea că “evoluţia habitatului uman este o istorie în formă concretă a designului. De la aceasta idee a fost conceput cel de-al doilea capitol, designul de interior, incluzand o prezentare  a evolutiei reprezentative a tipologiilor de interioare de la cele din culturile consacrate ale antichităţii, spre contemporaneitate şi insistând asupra elementelor distictive ale diferitelor curente şi stiluri ale designului de interior, toate acestea demonstrand dinamica socială a ultimelor două sute de ani ce a determinat diviziunea muncii şi prin aceasta, o adaptare a designului de interior.

Societatea de consum impune ritmul cererii şi ofertei de produse pe piaţă. Un rol important în strategiile de marketing este spaţiul de expunere, zona în care este acesta amplasat, traficul zonei, şi modul cum acesta răspunde politicii de promovare impuse de producător. Cantitatea vândută dintr-un produs este importantă pentru producător, deoarece aceasta îi oferă posibilitatea de a cunoaşte nevoile pieţei şi îi determină politica de marketing pe care o va promova, în timp ce interesul societăţii este de a-i susţine pe acei producători ale căror produse sunt viabile pe piaţă, dar care pot oferi populaţiei un număr mai mare de locuri de muncă şi al căror profit aduce venituri societăţii. Analizând consecinţele pe care spaţiul expoziţional le determină, am considerat că analiza acestui tip de design, studiat în parametri spaţiali şi temporari, oferă o imagine de ansamblu asupra societăţii în care este amplasat.

Nevoile de promovare a produsului în cadrul societăţii concurenţiale a determinat în ultimii 150 de ani apariţia şi dezvoltarea unui segment special al designului, designul publicitar, prin care s-a urmărit prezentarea evolutivă a acestuia, în special prin inserarea de reclame ale aceleiaşi firme, realizate în decurs de aproape 70 de ani.

Ultimul capitol are ca obiect designul industrial, componentă imposibil de eliminat din existenţa noastră. Coloniile statelor europene în lume au fost un factor important al procesului de globalizare, iar acesta a generat o nevoie acută de scurtare temporală a distanţelor. În acest context am considerat utilă includerea unui subcapitol distinct, pentru designul auto, în cadrul căruia am prezentat tendinţele din acest domeniu, pornind de la primele maşini, cărora rolul esteic era umbrit de cel funcţional, şi continuând cu modelul anilor ‘40, prin prezentarea Kd-F Wagen (Beetle), incluzând apoi curentul influenţat de industria aeronautică, la moda retro pentru imaginea de marcă, în zilele noastre, exemplificând prin imagini preluate de la http://www.designdiffusion.com, http://www.motorshow.it, http://www.nationalmotorsmuseum.it.

La finalul lucrării va propun o imagine de ansamblu asupra importanţei designului în existenţa omului contemporan,  recapituland o zi obişnuită din viaţa fiecăruia dintre noi, constituită din secvenţe determinate de obiecte şi imagini realizate de designeri. Mi-a fost cu neputinţă să nu observ că ceasul deşteptător, periuţa de dinţi, tigaia de teflon, hainele, maşina, panourile publicitare stradale, biroul, computerul şi toate celelate obiecte şi imagini care ne înconjoară si care sunt rezultatul ideilor şi muncii de cercetare a designerilor. Atunci, calitatea vieţii noastre nu e datorată şi designului? designul si calitatea vietii

Recenzie “Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Televiziunea Română a lansat de puţină vreme o campanie vizând restaurarea monumentelor istorice, creând o competiţie între 30 de clădiri  aflate in stare de degradare, la sfârşitul căreia publicul o va alege pe cea care va fi restaurată.

Evident iniţiativa nu poate fi decât salutară, dar cu o floare nu se face primăvară. România are foarte multe clădiri reprezentative, chiar unele dintre ele monumente istorice, aflate într-o stare de degradare avansată, ceea ce periclitează în ansamblu patrimonial cultural. Pare uşor patetic să discut în aceşti termeni despre o cladire parte a patrimonial cultural, dar, aşa cum am mai spus şi într-un articol recent, cred că arhitectura poate aduce imagine unei ţări şi implicit mai mulţi banii, decât căutarea unui brand de ţară cvasiagricol.

Pentru cei care văd în România un stat pitoresc îi rog să privească mai atent în jur. Ţăranii nu se îmbracă de mai bine de 3 generaţii în ii şi iţari, nu aşteaptă nimeni cu ardoare hora din sat, când există alte metode de petrecerea timpului, iar programele tv specializate de muzică vizionate la sat nu transmit etnologie şi folclor, ci o muzică la limita kitch-ului. Cred că vânzarea unei imagini care nu are legătură cu realitatea nu poate fi decât păguboasă.

Căutarea frenetică a unui brand de ţară face ca în clipurile de promovare să vedem puse laolaltă imagini care nu aparţin aceluiaşi registru: Poarta Sărutului a lui Brâncuşi pare să aibă nevoie de alt cadru decât păsările de baltă din Delta Dunării iar Castelul Peleş este alăturat ouălor încondeiate bucovinene… Cred că promovarea imaginii unei ţări trebuie gândită la fel ca promovarea unui produs. Alegi publicul ţintă, stabileşti evenimentele în care îţi promovezi produsul şi alegi campania publicitară ţintită. Pentru cei intreresaţi de agroturism vei alege un tip de mesaj, care va fi altul decât turismul de bussines, ecumenic şi cel mai important cel pentru turismul cultural. Acesta din urmă se face în localităţile mari, nu la sat. Aici promovezi muzeele şi galeriile de artă, clădirile cu obiectiv cultural (Ateneul, Filarmonica, Opera, Teatrul Naţional), proiectele urbane simbol (clădiri, bulevarde, parcuri şi zone de recreere) semnate de marii arhitecţi.

Din păcate cultura urbană este precară. Puţini din locuitorii unui oraş îţi pot identifica 10 monumente istorice din oraşul în care trăiesc. De aici şi stima scăzută faţă de patrimoniul comunităţii respective, ce rezultă şi în slaba reacţie la devastare sau furt al obiectelor aparţinând patrimoniului primăriei.

Comunismul a adus “omul nou” cu rădăcini sănătoase, iar generaţiile care au reuşit să creeze o acumulare culturală au reprezentat un pericol asupra dogmei proletare, motiv pentru care a fost necesară înlocuirea “elementelor distrubatoare”. Cu toţii trăim, la o generaţie distanţă chiar după încetarea comunismului, efectele acestui experiment istoric. Uitati-vă în jur: blocuri care strivesc individualitatea, cu spaţii meschine, atât de dese încât reprimă intimitatea, fără spaţii verzi, fără retrageri de la stradă… Nu voi aborda şi problema traficului şi a locurilor de parcare.

M-am întrebat adesea cum a fost posibil să construieşti aşa? România are o şcoala de arhitectură bună, iar clădirile de pe arterele principale ale marilor oraşe confirmă asta. Ieşiţi la plimbare în zonele frumoase ale oraşului în care locuiţi şi priviţi clădirile construite în perioada interbelică, şi imi veti da dreptate.

Pentru a găsi un răspuns la întrebarea asta vă propun lectura unei cărţi, puţin cunoscută, la fel ca şi autorul său, “Arhitect sub comunism” scrisă de Ion Mircea Enescu.

Am citit pe nerăsuflate cartea aceasta la momentul apariţiei sale în 2006 şi a fost tema multor dezbateri cu prietenii mei, arhitecţi de generaţie post 2000. De curând am recitit-o şi m-am gândit că într-o perioadă în care atenţia tuturor este îndreptată spre lucruri concrete precum şomajul şi devalorizarea leului şi a clasei politice nimeni nu mai are timp să citească ceva atât de superfluu. Totuşi reacţiile la articolul precedent în care vorbeam despre arhitectură în contextul comisiilor prezidenţiale m-a făcut să mă gândesc că nu e un demers inutil să vă propun această carte.

Autorul s-a născut la Cluj la puţin timp după unirea din 1918, într-o familie de intelectuali si a urmat Facultatea de Arhitectură din Bucureşti între 1939-1946. Stilul cărţii te atrage de la primele paragrafe. Deşi este o carte pe care autorul său a gândit-o cu adresabilitate limitată, prin care să îi familiarizeze pe tinerii arhitecţi cu situaţia acestei profesii nobile in special în perioada 1947-1989, este o lectură necesară tuturor celor care vor să înţeleagă de ce trăiesc în oraşe în care nu se regăsesc.

O carte în care descoperi natura umană atemporală: creativitate şi invidie, imitantism şi respingere a noului alături de inovaţie, capacitate de sacrificiu şi muncă volunară. Vei descoperi din nou, că nimic nou sub soare în ceea ce priveşte oamenii şi faptele lor. Numai că, dacă eroarea profesională în cazul unui medic poate duce la decesul pacientului, cea a arhitectului siluieşte ansamblul urban în care e încadrată rămânând ca o rană pe retină pentru multe generaţii. Arhitectura trebuie să ofere soluţii de locuire într-un context dat, dar trebuie să ofere mai mult decât simple funcţiuni locatarilor sau imagini de perspectivă unui oraş, fără a fi  transformată în scenografie, deoarece consecinţele le vor suporta cei care locuiesc în acea clădire (vezi cazul Muzeului de Artă Medievală al soţilor Minovici).

Pornind de la o prezentare a anilor de facultate, subliniind importanţa practicii din timpul facultăţii, domnul Enescu ne oferă şi o imagine umana a marilor arhitecţi din perioada interbelică (Ion Mincu, Horia Creangă, Duiliu Marcu, Petre Antonescu, George Matei Cantacuzino, Haralambie Georgescu, Octav Doicescu, Richard Bordenache, Mircea Alifanti[1]), unii dintre ei fiindu-i profesori. Anii premergători celui de al doilea război mondial, deşi în plină dictatură regală, cu o cenzură a presei şi o limitare a posibiltăţilor de exprimare politică, nu disturbă posibiltăţile de afirmare în domeniile creaţiei artistice. Au fost anii cei mai rodnici poate, pentru dramaturgia românească, pentru muzică (atât cea clasică cât şi jazz-ul atât de in vogă) dar şi pentru arhitectură. Să nu uităm că atunci s-au construit cele mai multe programe arhitecturale care au schimbat ireversibil faţa Bucureştiului.

Pentru generaţiile ulterioare oameni precum Duiliu Marcu echivalează cu Palatul Victoria, Palatul Telefoanelor, Academia Militară, Casa Magistraţilor, Palatul CFR, în timp ce pentru generaţia domnului Enescu era pe lângă un mare architect şi profesorul de istoria arhitecturii. O persoană tangibilă, deci… de la care poţi fura de la cum să te îmbraci şi să te comporţi la cum să priveşti o soluţie de arhitectură…

Orice student este interesat să-şi decripteze profesorul şi cum e vârsta potenţialului creativ maxim, este şi vârsta marilor provocări intelectuale. Ce poate fi mai savuros decât să descoperi că unul din profesorii celebri are o lacună sau că nu e la curent cu o nouă tehnologie…. Cu siguranţă însă demitizarea marelui profesor lasă în urmă şi gustul amar al unui succes prea uşor obţinut.

Generaţia domnului Enescu a început facultatea înaintea celui de-al doilea război mondial, într-o febrilitate culturală şi informaţională extraordinară. În aceea perioadă se schimbă faţă celor mai multe oraşe din lume. America locativă se schimbă la “faţă” cu ajutorul lui Frank Lloyd Wright iar după apariţia teoriilor din anii 30 ale lui Le Corbusier, imaginea despre arhitectură se schimbă total în special in Europa. Perioada războiului şi reconstrucţia de după război impun restricţii financiare la care arhitectura epocii găseşte soluţii: utilizarea prefabricatelor şi a betonului armat aparent, precum şi construcţiile metalice cu noi soluţii de armonizare urbană.

Ideologia comunistă este „vizionară” însă. În epoca construcţiei Operei din Sidney sau a Centrului Pompidou în România programele de arhitectură publică trebuie să insufle puterea şi dominaţia. Casa Presei Libere este o dovadă, pe care o regăsim în multe state foste comuniste…

Autorul prezintă greşelile făcute de generaţia sa fără a individualiza vinovaţii. Nici nu e acesta obiectul cărţii. Cel care are în portofoliu lucrări precum Maternitatea Polizu, sălile de sport din Cluj, Piteşti, Iaşi, Deva (în carte este relatată modalitatea de realizare şi soluţiile constructoare inovatoare la acel moment) , Facultatea de Mecanică din Cluj-Napoca ne prezintă pe multe pagini un proiect de inimă: complexul taberei studenţeşti de la Costineşti, realizat într-un colectiv restrâns de câţiva prieteni, cu artişti plastici care aveau poate singura ocazie să realizeze lucrări de anvergură în stil abstract si non-figurativ, folosind unul din cele mai ieftine materiale de construcţie: betonul armat aparent…

Dorinţa de inovare leagă prietenii care pot dezvolta soluţii constructive. Autorul ne prezintă cum discuţiile cu specialiștii diverselor fabrici de materiale de construcţii (betoane dar şi sticlă) reuşesc uneori să aibă şi rezultate precum cărămida de sticlă sau geamul termopan sau construcţii metalice bazate pe travee spectaculoase… Toate acestea ascunse in devize dar cu sentimentul ca încerci sa îţi faci meseria…

Vă recomand sincer sa cititi această carte care are fără îndoiala adresabilitate generală.  Iar arhitecţilor în devenire le recomand să fie mai avizi în a descoperi si inova decât în a imita iar pentru asta trebuie să îşi cultive cultura arhitecturală şi urbană prin lecturi de calitate.


[1] Facultatea de Arhitectura, Aerogara Baneasa, APACA, Palatul Sindicatelor (azi Ministerul de Externe)

Recenzie „Un cuib de nobili”, I.S. Turgheniev

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Intr-o stagiune de teatru, daca iti propui poti vedea o mare parte din piesele clasicilor rusi. Asa ca nume precum Tolstoi, Turghniev, Puskin , Dostoievski devin familiare. Va recomand sa mergeti la teatru dar sa cititi si romanele.

Clasicii literaturii ruse au un parfum aparte, descriptivi fara a deveni monotoni, introspectivi fara a fi anatomici… influenta artei franceze si nu in ultimul rand germane se simte la tot pasul la acestia, pentru ca, sa nu uitam marea lor majoritate provin din familii nobile si primesc o educatie erudita in capitalele culturale ale Europei. Cu toate acestea literatura clasica rusa  are identitate proprie si un parfum care persista timpului.

Clasicii rusi au si o mare calitate. Sunt nationalisti desi simti la fiecare in parte nemultumirea decalajului istoric intre adevarata Rusie feudala si ideile revolutiei franceze care ii stapanesc, pe ei cei care sunt noua  generatie, reformatorii. Simt ca plebea merita mai mult dar inca nu rezoneaza cu ea (exceptandu-l pe Tolstoi), iar aceasta ramane la stadiul de decor al unor scene, in care familiile aristrocrate sunt actorii principali. Nu pot sa nu ma intreb cum ar fi aratat Rusia fara revolutia din octombire si cum ar fi aratat intreaga lume fara comunism.

Astazi va propun o carte clasica a genului, scrisa de Turgheniev, “Un cuib de nobili”. Titlu face introducerea mai usoara, iar numele autorului face vandabila cartea fara multe cuvinte in prefata. Turgheniev este produsul scolii germane dar al stilului de viata parizian. Cartile lui se bucura de succes inca  de la debutul sau, la doar 25 de ani, iar la sfarsitul vietii declara ca “toata biografia mea este cuprinsa in scrierile mele” .

Romanul prezinta o Rusie atat de asemanatoare Tarilor Romane contemporane acestuia, incat te intrebi daca Vasile Alecsandri si Turghniev nu s-au intalnit intr-o dupa-amiaza de vara la resedinta de la mosie a unuia dintre ei discutand despre politica si natiune sau despre plictiseala bonoma a vietii de la mosie. Viata micii aristrocratii, din orasele Rusiei nu are tumultul si nici stralucirea curtii imperialiste, dar are regulile ei, iar nesupunera cutumelor te poate face un proscris, ceea ce este identic cu izolarea sociala.

Reintoarcerea unui aristricrat, cu o situatie familiala incerta, dezamagit de tradarea sotiei si de statutul acesteia de mondena a Parisului cu relatii controversate cu diversi domni, din peregrinarile sale din Europa in orasul de provincie in apropierea caruia isi asre mosia si o parte din rude reprezinta filonul acestui roman.

Intr-un oras mic toti stiu totul despre toti, chiar mai mult decat despre ei insisi, iar revenirea lui Lavretki (personajul principal) dinamizeaza putin discutia in saloanele orasului. Verisoara sa il primeste mai mult din curioazitate decat din dorinta de a-i pansa ranile sufletesti.  In casa acesteia insa, isi intalneste nepoata, care la 19 ani ai sai ii starneste pasiunea.  Povestea de dragoste cu un final pe care va las sa-l descoperiti singuri reprezinta tema primcipala a acestui roman.

Mai mult decat aceasta poveste de dragoste romanul lui Turgheniev te face partas la tumultul sufletesc al personajului principal care, la cei 35 de ani ai sai, se simte batran in fata prospetimii Lizei (tanara in cauza), pentru ca doar “la orice varsta dragostea isi are suferintele sale”.  Dupa ce autorul iti descrie apoape anatomic disperarea sotului care isi descopera sotia adultera, pentru care chiar cele mai luminoase clipe devin amintiri greu de suportat, prezenta unui alt tip de personaj feminin, unul luminos si inocent te fac sa-i doresti se se implineasca prin aceasta noua relatie.

Decorul ar fi insa pe nedrept simplificat prin reducerea la cele doua personaje.  In cadru apare familia Lizei, iar fiecare personaj are propria identitate, profesorul de pian si nu in ultimul rand pretendentul acesteia la o casatorie “reusita”, Pansin cel caruia autorul ii aloca spatii intregi de descriere. Un tanar monden, superficial dar placut in societate,  egocentrist dar fara obstinatie in tuse vulgare, este probabil tipologia cea mai intalnita in saloanele de oriunde si de oricand.

Va las dumneavoastra placerea de a decoperi intriga si conexiunile dintre personaje. Pentru a va convinge de ce merita sa cititi aceasta carte am sa inchei cu un citat al Virginiei Woolf “o scena oricat de mica (dintr-un roman de Turgheniev) se intinde asupra sufletului si ramane acolo emitand idei, sentimente si imagini ca acelea care emana uneori in viata reala, abia dupa ce momentul a trecut de mult. Observam ca oamenii, chiar daca vorbesc cu glasul lor cel mai firesc, spun intotdeauna lucruri neasteptate; intelesul continua dupa ce sunetul a incetat”.

Va doresc lectura placuta!

http://cartilemariei.wordpress.com/2009/09/17/un-cuib-de-nobil/

Liberalism si democratie de Noberto Bobbio

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Va propun astazi o carte care a facut istorie, cunoscuta mai ales absolventilor facultatilor cu profil politic, „Liberalism si democratie” a lui Noberto Bobbio. Unul din cei mai prolifici autori de scrieri cu filon politic, senator pe viata, dl. Bobbio este una din imaginile Italiei postbelice. Autorul poate cu cel mai mare impact in gasirea unui filon doctrinar politic intr-o Italie in reconstructie dupa razboi, cu multe reminiscente fasciste si tulburata de resentimente sociale.

O carte care o recomand tuturor persoanelor care se considera si cetateni, celor care vor sa inteleaga de ce si ce presupune statul de drept, celor care isi cauta o identitate doctrinara si nu o gasesc deoarece identifica lipsa diferentelor dintre doctrine cu lipsa diferentelor dintre politicienii prezentului. O carte care explica diferentele intre statul de drept, statul democratic si principiile liberalismului.

Nu este o carte dedicata principiilor liberale asa cum ne sunt ele familiare. Este o carte-manual in care autorul, profesor de drept si filozofie politica isi demonstreaza calitatile pedagogice. Este o carte care explica fara sa te oblige sa achiesezi la punctul de vedere liberal de sorginte sociala al autorului si care iti prezinta intr-o lumina familiara principiile enuntate de ilustrii filozofi politici.

O carte pe care o recitesc atunci cand ascult discursuri mult prea demagogice si ca sa imi reamintesc ca „din statul de drept, care este propriu doctrinei liberale, fac parte toate acele mecanisme constitutionale, care impiedica si opresc exercitarea arbitrar si ilegitim, al puterii si impiedica sau descurajeaza abuzul acesteia sau exercitiul sau ilegal. Dintre aceste mecanisme cele mai importante sunt: 1) controlul puterii executive de catre puterea legislativa, sau mai exact controlul guvernului, caruia ii revine puterea executiva, de catre parlament, caruia ii apartine in ultima instanta puterea legislativa si de orientare politica; 2) eventualul control al parlamentului, in exercitiul puterii legislative ordinare de catre o curte jurisdictionala, care sa judece constitutionalitatea legilor; 3) o autonomie relativa a tuturor formelor si nivelurilor locale fata de guvernarea centrala; 4) o magistratura independenta de puterea politica”.

Autorul ne reaminteste ca mecanismele constitutionale ale statului de drept au ca scop apararea individului de abuzurile puterii, intr-o conceptie a libertatii, „predominanta in traditia liberala, conform careia libertate si putere sunt doi termeni antitetici, denumind doua realitati contrastante si deci incompatibile: in raporturile dintre doua persoane, extinderea puterii uneia dintre ele (a puterii de a interzice sau de a porunci) diminueaza libertatea negativa a celeilalte, si pe masura ce se largeste sfera de libertate a acesteia scade puterea celei dintai”.

Va recomand aceasta carte pentru a intelege de ce trebuie sa luam atitudine atunci cand puterea abuzeaza de prerogativele sale, pentru ca asta ne afecteaza intregul complex de drepturi si libertati. O carte care iti permite sa faci judecati de valoare atunci cand se va discuta despre doctrine politice. Ca sa intelegi importanta democratiei si a liberalismului, in viata ta si a celor din jurul tau!

Va doresc lectura placuta!

http://cartilemariei.wordpress.com/2009/09/16/liberalism-si-democratie/

Recenzie „Doamna Secretar de Stat. Madeleine Albright. Memorii”

@Cartile Mariei – Raftul Denisei

Astazi am vazut cu totii la televizor un spectacol al arogantei si suficientei. Un spectacol trist prin care una din institutiile democratice, fara mare popularitate, dar totusi aleasa uninominal, Parlamentul a fost din nou umilita. Nenumaratii comentatori adusi in studiourile televiziunilor au avut un nou subiect de comentariu. Aprins, grav, acuzator, indignat….  Unul dintre acestia mi-a atras atentia numind intreaga situatie „un nou spectacol al blondei din politica romaneasca”…. Ce trist…

Ca femeie imi doresc sa fiu reprezentata de oameni care sa participe la luarea deciziilor in cunostinta de cauza. Nu ma intereseaza la prima vedere daca e femeie sau barbat. Si totusi…. in viata am avut posibilitatea sa lucrez cu factori de decizie de ambele sexe. Am observat ca sunt domenii unde instinctiv cautam sa gasesc o femeie. Astept sa gasesc o femeie care sa-mi recolteze sangele cand imi fac analizele. Caut o femeie care sa fie alaturi de copii in primii pasi pe care ii fac intr-o cresa sau scoala. Ascult cu interes prelegerile unei distinse doamne profesor universitar intr-un domeniu social. Si atunci… astept ca aceste femei responsabile, cu pregatire si prestanta sa fie mai mult decat spectatoarele unui show ieftin. Sa devina actori nu spectatori. Sa fie acolo unde vocea lor poate fi auzita. La Natiunile Unite, la Bruxelles si Strasbourg… si da … in Romania. In Curtea Constitutionala a acestei tari, in Parlament si in Guvern.

Cartea pe care v-o propun astazi se refera la o astfel de persoana. Intamplator blonda.  Si foarte inteligenta. Doamna in cauza, astazi la o varsta la care isi poate scrie cu demnitate memoriile, poate da oricand lectii de politica externa dar si de prestanta si demnitate in sfera politica. Se numeste Madeleine. Madeleine Albright.

Fiica unui inalt diplomat cehoslovac, nascuta cu putin inaintea celui de-al doilea razboi mondial emigreaza alaturi de familia sa in Statele Unite ale Americii cand avea 11 ani. Aveau sa mai treaca 9 ani pana va deveni cetatean american. Plecarea din Cehoslovacia, exilul in perioada razboiului in Anglia si viata dificila de emigrant in SUA anilor 50 aveau sa ii marcheze intreaga viata, lucru simtit in abordarile ulterioare de politica externa precum drepturile emigrantilor sau atitudinea fata de problema palestiniana.

Studiaza la Universitatea de Ştiinţe Politice Wellesley College şi apoi Dreptul la Columbia University. Se casatoreste cu Joseph Albright, fiul unei familii burgheze ce reprezenta imaginea vechiului Chicago, cu numeroase conexiuni in lumea politica dar si de afaceri, spre surprinderea familiei acestuia, care o primeste cu raceala (cu cateva exceptii). La scurt timp devine mama a trei fete, care devin una din preocuparile marcante ale tineretii sale.

Mutarile dese de domiciliu pentru a fi alaturi de cariera jurnalistica a sotului sau ii dau posibilitatea sa studieze pentru doctorat si sa obtina o diploma la Institutul Rus al Universitatii Columbia. Si totusi o alta schimbare de domiciliu este cea care ii va schimba si viata. In 1968 aveau sa se mute la Washington, pentru ca sotul sau jurnalist sa fie mai aproape de locul unde se misca lucrurile. Intre timp d-na Albright isi consuma energia adunand fonduri pentru scoala si deschizand o mica gazeta scolara.

Si totusi vocatia sa alaturi de o doza de noroc pe care o recunoaste (este prima carte de memorii pe care o citesc si care are un capitol doar de multumiri si de recunostinte pentru persoanele care i-au fost alaturi, inclusiv agentii de securitate, carora in treacat fie spus le facea clatite) fac ca lucrurile sa nu stagneze. Capacitatea organizatorica dovedita la diversele strangeri de fonduri pentru cauze caritabile fac sa se indrepte spre ea atentia pentru a ajuta la strangerea de fonduri pentru campania prezidentiala din 1972 a senatorului de Maine, Edmund Muskie. Pierdea in alegeri a acestuia nu schimba cu mult trendul ascendent pe care d-na Albright se afla, astfel ca 4 ani mai tarziu se regaseste in campania aceluiasi politician pentru alegerile interne din Partidul Democrat. Desi candidatul ales este Jimmy Carter, reusita in alegeri a acestuia ii ofera posibilitatea d-nei Albright de a se alatura echipei de consilieri a lui Muskie de la Senat, prin plecarea principalului consilier al acestuia in echipa de la Casa Alba. Cu umor doamna Albright povesteste cum mama a 3 copii, la 39 de ani obtine prima slujba platita cu norma intreaga si cum incearca sa se integreze colectivului de consilieri cu 10-15 ani mai tineri, dar cu mult mai multa experienta.

Vacanta de Craciun din 1976 ii aduce un cadou neasteptat. Profesorul sau polonez Brzezinski devine consilierul pe probleme de aparare al presedintelui Carter  si ii propune sa ii devina asistenta la Casa Alba. Un an de activitate in Senat o familiarizase cu activitatea departamentelor de stat, dar acum rolul ei devine mai consistent si anume de a gestiona relatiile Consiliului Securitatii Nationale cu Congresul. In perioada proiectului Salt II al presedintelui Carter, in plin razboi rece si deschiderea unui nou front de lupta in Afghanistan nu fac deloc usoara activitatea d-nei Albright.

In iarna anului 1982 are loc separarea si apoi divortul de sotul sau, eveniment care a marcat-o ca femeie. La 45 de ani, cu 3 fiice la colegiu dar singura, se simte lipsita de busola. Cauta si alte  activitati cu care sa-si umpe timpul, mai ales ca perioada opozitiei nu ofera prea multe activitati politice. Preia astfel o catedra de relatii internationale la Universitatea Georgetown.

Luptele interne pentru alegerea candidatului la prezidentialele din 1987 o gasesc in tabara senatorului de Massachusetts, Michael Dukakis si devine consilierul de politica externe al acestuia. Activitatea lui Madeleine in timpul Conventiei determina decizia pentru alegerea lui Dukakis si fac sa se intoarca reflectoarele dupa ea. Apare in presa si e prezentata ca fiind principalul consilier de politica externa. Din pacate pierderea in alegeri a candidatului democrat o readuc in conul de umbra politic.

In acest timp blocul comunist se dezintegra iar deplasarile in Cehia natala o fac sa devina o sustinatoare a disidentului si apoi presedintelui Havel, contribuind decisiv la vizita acestuia in America in 1990.

Cartea a doua este dedicata activitatii ca reprezentant al SUA la ONU. Castigarea de catre echipa democrata a lui Bill Clinton a alegerilor din 1992 ii ofera posibilitatea de a accepta reintoarcerea dupa 12 ani la Washington. Pentru inceput pentru coordonarea procesului de predare a responsabilitatii catre Consiliul National al Securitatii. Cum activitatea aceasta nu presupunea decat cateva zile, se reintoarcere acasa cu speranta ca telefonul va suna si va primi o oferta  de munca. Aceasta vine abia pe 20 decembrie 1992 si este cea de reprezentant la Natiunile Unite. Madeleine se muta din nou, de data asta la New York, preluand un post dificil, reprezentand cea mai puternica natiune a lumii de la care intreaga umanitate are asteptari, si cu siguranta nu unele mici. Dificultatea este marita de lipsa fondurilor acestei organizatii la care insasi SUA contribuie prin neplata contributiei.  Conflictul din Somalia si moartea unor soldati americani o pun pentru prima data in fata unei prese revoltate. Asteptarile de la cineva care o functie de demnitate publica sunt mari, si asteptam ca acesta sa poata surmonta neasteptatul, sa aiba solutii inainte sa existe problema si sa poata gestiona orice tip de criza. Motiv pentru care reactia in conflictul din Ruwanda este diferita, dar nu fara costuri umane, Crucea Rosie apreciind ca fiind 500.000 de victime. Cei patru ani ca reprezentant la Organizatia Natiunilor Unite nu ii ofera doar momente de tensiune. Devine o activa sustinatoare a integrarii tarilor din fostul bloc comunist european in NATO si propune metode concrete de a se ajune acolo.

A treia parte a cartii este dedicata activitatii ca secretar de stat. Castigarea unui nou mandat a lui Clinton si popularitatea de care se bucura Madeleine il determina pe presedintele american sa o numeasca secretar de stat. Este prima femeie care a ocupat aceasta functie, fiind urmata de Condoleezza Rice si acum Hillary Clinton. Una din cele mai importante sustinatoare a pacii in Orientul Mijlociu este artizana intalnirii dintre Bibi Netanyahu si Yasser Arafat din Maryland si a semnarii Tratatului NATO-Rusia. Mandatul sau a facut istorie creand istorie pentru multe tari, daca ne gandim la participarea la Conferinta pentru Drepturile Femeilor la Beijing sau la Tratatul Anti-Racheta semnat cu Rusia. Dar poate opinia publica americana isi aminteste mai mult decat de aceste momente cele ale bombardarii ambasadelor americane din Kenya si Tanzania unde au murit peste 200 de persoane. Momentele de groaza produse de actele teroriste vor reveni in mintea lor peste cativa ani, odata cu fatidica zi de 11 septembrie 2001. Doamnei Albright i se datoreaza implementarea primei strategii de lupta antiterorista si in afara Statelor Unite prin colaborarea sauditilor si a EAU si eforturilor de prindere a lui Osama bin Laden si de izolare a acestuia in relationarea cu statele islamice.

Diplomatia, tenacitatea si feminitatea aveau sa ramana, asa cum singura recunoaste, armele cu care a luptat indiferent de pozitia pe care a avut-o in statul american.

Va invit sa cititi aceasta carte. O carte despre o persoana care a contribuit la realitatea in care traim. Care merita citita pentru a intelege de ce si cum. Dar si pentru a vedea in spatele unei functii, omul cu emotii, incertitudini, temeri, neputinte, griji familiale si orgolii profesionale, cu zile bune si mai putin bune, mai inspirate sau nu, dar la sfarsitul carora doamna Albright stie ca si-a facut datoria. Ramane sa ne-o facem si noi pe a noastra. Va doresc lectura placuta!

http://cartilemariei.wordpress.com/2009/09/02/doamna-secretar-de-stat-madeleine-albright-memorii/

%d blogeri au apreciat asta: