Nihilismul vs miscarile de strada

piataIn Biblie aflam ca lumea s-a format din nimic, dar din voia Tatalui, a aparut Pamantul, cerul si apele, vietuitoarele si omul. Pornind de aici, omul e nimic, in lipsa creatiei germinative initiale. Astfel, negarea Creatorului lasa lumii locul pentru materia initiala: nimicul – nihil, cum ar spune latinii.

Sfarsitul sec. XIX a fost prielnic unor concepte identitare nu doar nationaliste cat mai ales existentialiste. Nietzsche “care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”, “Dumezeu a murit!” (deci a trait candva, fara a avea o forma imortala). Relatia cu divinitatea se sparge in negarea alesilor ei pe pamant: regi si imparati, dar si clerici, concepte care continua si in prezent, fiind curente de natura politica (republicanii) respectiv religioasa (anumite culte protestante bazate pe neagarea necesitatii clericului de a intermediera relatia cu Dumnezeu – pastorul putand fi oricare dintre enoriasi) care neaga utilitatea existentei acestora.

Revolutia bolsevica a pornit de la conceputul de anihilare/distrugere a ceea ce implica efectele sociale directe ale creationismului: credinta in transcendent si mutarea crezului spre individ/libertatea individuala si materialism din aceasta rezultand egalitatea cetatenilor (ajungand la acelasi rezultat ca Revolutia franceza, fara a porni de la aceeasi ipoteza – ii diferentia profund abordarea fata de proprietate si stabilirea bazelor unei republici laice dar crestine). Silogismul parea corect in sec. XIX, daca anulam insa principiile credintei privind liberul arbitru, pe care si Biblia si Thora le ating. Alegerea intru credinta apartine doar omului liber, care poate decide in a crede sau nu, dar aceasta nu impiedica existenta credintei in asamblul sau. A crede in ceva nu impiedica existenta acelui ceva, indiferent daca aleg sau nu sa cred in el.

Revenind la nihilisti, acestia nu intotdeauna se identifica cu existentialistii, din contra, par a fi adesea cei care sustin, pana la un punct, inutilitatea existentei, ca rezultanta directa a negarii moralitatii si eticii sociale. Refuzul total al oricarui sistem de autoritate, moralitate și normativitate, lasa in urma doar golul anarchic in fata caruia individul se va regasi mai singur ca oricand.

De la nihilismul existentialist la cel politic nu e un pas mare. A nega o structura politica cu intregul sau set de institutii fara a pleda pentru constructia alteia, este mai contemporan decat am vrea cu “de ceva timp cultura noastră europeană întrega a fost în mișcare spre o catastrofă, cu o tensiune torturanta, care este în creștere de la deceniu la deceniu: neliniștiti, violenti, cu capul înainte, ca un râu care vrea să ajungă la final.. (Voința de putere – Nietzsche)”, “existenta precede esenta – Sartre”.

Anularea increderii fata de societatea prezenta manifestata prin miscari ecologiste, de drepturi ale unor minoritati, respectiv miscari anticapitaliste sunt catalizate adesea de un impuls marginal sau care afecteaza doar o parte a populatiei (mediu, schimbari climatice, drepturile cetatenilor reprezentand a doua generatie de imigranti, caderea pietei ipotecilor) si devin miscari antisistem.

De la inceputul anilor 2000 si pana in prezent a existat cel putin o miscare tectonica anuala a generatiei 70-90 impotriva sistemului: miscarile violente din Londra, Paris si o parte a Frantei, Occupy Wall Street, M15- Indignados, preluarea modelului Indignados in miscarile masive antiausteritate in toate statele – PIGS, pentru a finaliza cu primavara araba si Maidan-ul din Kiev.

Ce au avut in comun aceste miscari: pornesc de la incapacitatea unui sistem (normativ, in principal, politic in general) de a satisface nevoile imediate, dar mai ales asteptarile populatiei (care nu sunt tot timpul acelasi lucru) fata de un punct sau altul de pe agenda publica. Viata cotidiana implica un sir de compromisuri zilnice pe care le acceptam cu seninatate dar care ajung sa devina o povara personala si sociala atunci cand realizam inechitatea care ni se face in comparatie cu altcineva. Ceva ce pare tolerabil devine de netolerat atunci cand limitarile tale obiective nu sunt si ale celuilalt. A cere cuiva sa suporte povara austeritatii cand un altul e clar ca nu o suporta sau chiar profita de pe urma ei, devine de neacceptat abia cand ai comparatia. Exista deci motivatii pertinente ale miscarilor acestora (inclusiv tinerii londonezi isi exprimau clar optiunea de a poseda bunuri la care nu au acces, pentru ca apreciau ca muncesc la fel de mult ca si cei din City, iar retribuirea este injusta fata de nevoile lor).

Miscarile in mare parte se coaguleaza utilizand capacitatea de comunicare larga pe care o permite social media. Daca Revolutia franceza la 1789 s-a bazat pe tipar si ziare, miscarile de azi se propaga instant cu un click si un event creat pe reteaua de socializare. Avantajul e rapiditatea si accesul tinerilor si a celor mai informati membrii ai societatii, dezavantajul este lipsa de acces la acestea a unei paturi mari si crititce (putem sa le identificam chiar ca generatii, in special cele nascute inainte de anii ’60[1]), incapabile astfel sa participle, decat post-factum cand revolta este in plina dinamica si are propria miscare centrifuga. De aceea, multi nu se vor simti reprezentati de pozitia protestatarilor din piata apreciind ca propriile valori care le-au fost incalcate sunt superioare ca motivatie celor solicitate de acestia – (atingand alte paturi descoperim probleme diferite: nivelul pensiilor, accesul la medicatie sau lipsa echipamentelor de lucru pentru activitatile curente ale unor meserii vitale, salarizarea inechitabila a unor categorii socio-profesionale in comparatie cu altele spre ex.). Conflictul de ideologie are efect asupra nerecunoasterii protestatarilor ca fiind reprezentantii populari. Deci primele minusuri: reprezentativitate scazuta, acces redus la coagularea miscarii si motivatii care nu rezoneaza cu masa critica populara sau din alt segment de varsta.

Din amestecul de situatii de mai sus, este greu ca miscarea de revolta sa fie finalizata cu o platform de constructie socio-politica.

A dezvolta o democratie inseamna sa pornesti de la individ spre institutii, ca institutiile sa se indrepte spre individ. A nega institutiile inseamna implicit a nu avea cine sa se mai indrepte si sa sustina individul.

Pentru o democratie vie miscarile de revolta sunt necesare si trebuie sa intre intr-un firesc acceptat de toti bazat pe libertatea de exprimare. Insa, pentru ca aceeasi democratie sa fie vie e nevoie ca liderii lor sa aiba clare mijloacele de schimbare si ce anume doresc sa schimbe pe un parcurs rezonabil de resurse: atat umane, cat si financiare si de timp. Altfel, orice miscare va finaliza ca toate cele mentionate anterior: schimbari de legislatie punctuale (intarirea spre ex. a controlului financiar, fara neaparat o contragarantare – aspectul sperat dar neformulat in criza ipotecilor, spe ex), sau presiuni puternice pentru guvern in negocierea cu creditorii externi (cu garantarea insa din partea acestora a unui parcurs de masuri ce pot intra in zona de austeritate, deci exact opus celor pentru care luptau manifestatii). Avem insa si experienta Maidanului si a primaverii arabe care au schimbat structura politica si sociala intr-un decor de instabilitate politica, generator de instabilitate regionala.

Pentru rezultate coerente a unei miscari de revolta/nemultumire e necesar deci de raspuns la intrebarile bazale: cine, ce, cum si cand. In masura in care raspunsurile ii vor satisface pe cat mai multi, miscarea va avea efect, nu doar imediat. Pentru asta e nevoie ca liderii miscarii sa aiba: 1. solutii potentiale pe care sa le propuna si 2. oamenii care pot construi solutia la fiecare nivel. Abia atunci, masa cu o dinamica mai putin accentuata, oamenii care azi se limiteaza la a privi la televizor, vor fi parte a solutiei, cand vor avea minime certitudini ca este calea spre a indeparta abuzurile si inechitatile si vor fi parte a schimbarii propuse. Iesirea din zona de confort a fiecaruia, bazata pe stiinta supravietuirii pret de o generatie nu va fi usoara si nici imediata, dar avem constiinta colectiva ca e necesara si unica ca solutie.

Alftel, negand pe tot si toate, ne vom intoarce la materia intiala in lipsa Creatorului: nimicul.

[1]Aceasta generatie din est este total diferita ca structura de convingeri fata de cea din vest, nascuta in plina revolutie sexual si care a traversat dificil perioada postindustriala, plina de revolte si somaj, cu o constiinta civica forjata adesea in lupte de strada si manifestatii violente.

Calul troian si criza euro

     Criza euro apare ca o fireasca consecinta a aparitiei monedei unice in 2000. Statele membre ale Uniunii Europene nu sunt, cum nici oamenii nu sunt la fel. Economiile lor (pe care se bazeaza si arsenalul militar si diplomatic) au pornit de la starturi diferite, unele sunt foste puteri coloniale, altele au traversat perioada crahului din anii ’30 mai usor (scaderea economica a UK a fost de 23% fata de 46% SUA si 44% Germania in 1933), sau pe care efectele celei de-a doua confragratii mondiale le-a afectat mai putin (Franta vs. situatia Italiei), tari care au primit ajutoare si stergeri de datorii postbelice si suport la reunificare (Germania).

      Perioada razboiului rece a reprezentat pentru EU 15 o situatie de reasezare a economiei, bazata atat pe consumul intern hiperstimulat cat si patrunderea pe noi piete (cei 4 tigri asiatici (un simplu ex.) au reprezentat pentru piata europeana o resursa ieftina dar si o piata de desfacere pentru produse de lux, cam ceea ce este azi Rusia si satelitii sai).

      Grecia are un parcurs atipic, pentru ca a devenit membra a UE la presiunea Frantei (gen. de Gaulle nu a acceptat o Europa fara patria democratiei participative), demonstrand la Consiliul din iunie 2000 (Consiliul Euro) ca indeplineste toate criteriile economice (rata inflatie, deficit bugetar, datorie publica, rata de schimb valutar).

      Aceste lucruri au fost infirmate de un audit al Comisiei din 2004, cand s-a apreciat ca cifrele au fost optimizate, deficitul bugetar datorat investitiilor militare fiind pentru anul de referinta 1999 (anul de raportare al zonei euro) 3,38% fata de limita maxima de 3%.

       La prima vedere aceasta pare o informatie cel putin ciudata, ca abia in 2004 sa se observe o diferenta cand Grecia a inregistrat o adancire a deficitului public de la an la an (-3,7% in 2000, -4.5% in 2001, -4,8% in 2002, -5,6% in 2003, -7,5% in 2004). Nici dupa audit situatia Greciei nu s-a schimbat, aceasta continuand sa aiba deficit mare, acoperit de imprumuturi de pe piata bancara europeana la rate de dobanda avantajoase pentru banci, ceea ce a condus evident la o crestere a indatorarii iar defictul ajungand in 2008 la -9,8% iar din 2009 acesta avand deja 2 cifre (15,8% fiind si maximul atins). Primul an insa in care inflatia Greciei intra in marja este 2007, dar anul electoral (anticipat) 2008 a determinat cresterea inflatiei la 4,24%.

     La 1 ianuarie 2002 cand Grecia a introdus oficial moneda euro, rata de schimb a fost fixata la 340.750 drahme = 1 euro, an in care inflatia Greciei a ajuns la 3,91% depasind marja stabilita din primul an.

     Important de observant si rata de crestere a valorii obligatiunilor lansate de guvernul elen: de la o valoare de piata de 4,53% in iulie 2007, la 1,78% in iulie 2009 (cand brokerii au cumparat tot ce era pe piata in mai putin de 2 ore), la 26,5% in iulie 2011, cand s-a vorbit prima oara de un bailout pentru Grecia. Acesta a fost unul din motivele de ingrijorare ale sistemului bancar la bailout-ul propus de Nicholas Sarkozy si Angela Merkel. 50% din ceva insa e mai mult decat 100% din nimic. BRD este una din bancile surpaexpuse in Grecia prin pierderea a 48% din valoarea sa de piata in ultima luna.

      Ce a insemnat asta insa pentru grecul de rand? Ca economiile lui au scazut, dar au crescut costurile de viata cu aproximativ 43% in mai putin de 10 ani. Cu un salariu minim de 877 euro are costuri ale vietii ceva mai mari decat cele ale unui francez al carui salariu minim este de 1365 euro sau al unui neamt cu 1758 euro. Asta a dus inevitabil la o crestere a ratei de indatorare a populatiei.

      Pe de alta parte Grecia nu mai este o destinatie de business dupa intrarea in zona euro, costurile fortei de munca fiind mai ridicate decat in cele din imediata vecinatate. Singurul generator de locuri de munca (26% din locurile nou infiintate fiind in acest sector) fiind turismul cu o pondere de 18% in PIB (in 2010).

     Alegerile anticipate din noiembrie 2009, la jumatatea mandatului (alegerile fiind in 2007), au readus socialistii lui Papandreou la putere (dupa o lunga opozitie), electoratul bazandu-se pe promisiunile de renegociere a Acordului cu UE si FMI, dar rezultatul a fost un pachet de masuri de austeritate pentru scaderea deficitului bugetar, fara a reduce si rata somajului (16,3% in iulie 2011).

     Fireste ca acestea nu sunt masuri populare nicaieri in lume, iar populariatea partidului socialist a scazut sub 27%. Din punctual de vedere al presedintelui de partid, Papandreou si-a jucat singura carte pe care o avea, presand cu referendumul cancelariile europene care au negociat pachetul de austeritate deplasand principiul suveranitatii nationale catre cel al sigurantei si stabilitaii monedei unice. Acum isi preseaza rivalii politici, conservatorii de la Noua Democratie (al carui presedinte i-a fost coleg de camera in timpul facultatii) sa intre alaturi de el la guvernare intr-un guvern de unitate nationala.

      Grecii obisnuiti vor avea un drum lung pana la reintoarcerea bunastarii in conditiile aprobarii planului german-francez, iar presiunile politice elene nu vor schimba foaia de parcurs.

       Guardian a reamintit astazi de calul troain grec care a intrat in zona euro. Calul troian nu a aparut insa in 2011 si nici in 2009 ci in 2000 cand Comisia a inchis ochii la neindeplinirea marjelor economice stabilite pentru siguranta zonei euro si a ratei de indatorare a populatiei (catre bancile cu profit externalizat in Franta, Austria si Germania). Cand o banca nu isi calculeaza corect riscurile va pierde mai devreme sau mai tarziu, doar marja de timp facand diferenta dar nu si finalitatea.

Tabloidele, guvernarea și președinția belgiană a Uniunii Europene

Intre inmormantari televizate si anunțuri controversate de candidaturi la președinția României mass-media românească nu a găsit spațiu să dezvolte un eveniment bianual  important in viata oricărui stat membru, și anume începerea de la 1 iulie a unei noi președinției a UE, de data aceasta cea belgiană.

Lipsa de exercițiu a mass-mediei în dezvoltarea subiectelor externe cu impact direct asupra vieții fiecăruia din noi determină la rându-i un vag interes al unui public care nu înțelege încă, importanța pe care politicile UE o au asupra politicilor naționale.

Unii dintre noi au aflat doar despre supărarea prezidentului la criticile europene privind reformarea justitiției și progreselor limitate ale luptei împotriva corupției. Apoi am văzut la tv pe mai marele ANI vorbind cu patos despre limitele actualei legi, de parcă activitatea de până acum a fost atât de meritorie încât nu există niciun dubiu asupra imparțialității acestei instituții. În aceeași emisiune se discuta despre măsurile anticriză ale guvernului si faptul că sunt prea mulți funcționari. Mă întrebam de ce moderatoarea, atât de pătimașă, nu l-a întrebat pe dl. Macovei câti funcționari lucrează în instituțiile care luptă cu corupția. Dacă nu știți România are cele mai multe astfel de instituții, unele dublând chiar activitatea parchetului sau a unui serviciu de securitate (desi prefer varianta de intelligence services, noi mai avem până acolo).  Un raport asupra funcționărimii românești arăta ca în acestea servicii lucrează 20.000 de oameni, la 20 de milioane cât mai suntem în România… motiv pentru care cumva mă simt foarte apărată…. Serviciul american de intelligence are în jur de 58.000 la 200 de milioane si sunt cea mai mare forță militară a momentului. Dar lupta anticorupție nu se da  la televizor…

Subiectele europene slavă Domnului nu se rezumă la tiradele băsesciene la televizor si nici nu încep sau se termină cu indicatoare 3D. Totuși sunt acțiuni ale acestuia care nu sunt conforme cu practicile asumate si care pot izola diplomatic Romania de statele europene din G8.

Acordarea cetățeniei române unui număr de 1 milion de cetățeni moldoveni a fost un gest electoral de recomensare a practicii votului peste granițe ce a ajutat partidul aflat la guvernare dar acordă acestora drepturi egale cu oricare cetățean european, si este taxată de UE. Pe o piață unică instabilă, cu deficite bugetare care crează probleme fiecarui stat național și au implicații asupra tuturor strategiilor comune, într-o perioadă cu una din cele mai mari rate ale șomajului la nivel european, încă 1 milion de cetățeni pe această piață atârnă greu.. Dreptul la liberă circulație , unul din principiile de bază ale construcției europene, le dă acestora dreptul la migrarea spre state cu economii mai înfloritoare, România fiind doar țara de plecare… In acest context i-am înteles ingrijorarea lui David Cameron sau pozitia d-nei Merkel referitoare la impactul ajutorului acordat Greciei  din bugetul comun la care Germania este cel mai mare finanțator, dar si tara cu cea mai mare rata a șomajului din ultimii 75 de ani..

Nu este simplu să fii în acest club. Primești dar trebuie sa si dai. Trebuie sa fii transparent si predictibil. Guvernul Boc ne arata cu o constanță de ceasornicar ca nu întelege acest mecanism, predictibilitatea fiind ultimul lucru la care se raporteaza politicile promovate…

În acest cadru de pseudo-mahala, Bucurestiul pare un adolescent total dezorientat in hățișul birocrației europene, complexă și cu reguli nescrise, având senzația că practicile sale trec neobservate. Cât de mult se înșeală și cum nu vede că, pe tăcute, investițiile străine se diluează pe zi ce trece și multe oportunității îi scapă. Învățat cu nuiaua guvernul nu înțelege reproșul discret dar ferm al administrației germane spre exemplu…

Revenind la evenimentul acestei luni – președenția belgiană, aceasta nu își poate propune lucruri pe care exemplu personal nu îi permite să o facă. Instabilitatea guvernamentală proverbială este dublată de acțiuni separatiste, într-un context în care Curtea Internaționala de Justiție se pronunță în următoarele zile asupra statutului Kosovo.

Dar propune un proiect la care se pricepe foarte bine: un corp diplomatic comun, care să ofere mai mult suport d-nei Catherine Ashton (Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe al UE). Să nu uităm că fostul premier belgian Herman Van Rompuy este preşedintele Consiliului European, (poziţie echivalentă cu aceea de preşedinte al UE).

Referitor la extinderea UE actuala președinție a fost rezervată în a se pronunța, ceea ce nu este o veste bună pentru statele candidate.

Prioritățile președinției vizează 5 direcții, cea mai importantă fiind redresarea economică și socială, vizând crearea de locuri de muncă la nivelul UE, stabilitatea financiară şi creşterea competitivităţii, coeziunea socială, cooperarea în domeniul judiciar şi în lupta împotriva crimei organizate.

O parte importantă a discursului inaugurator l-a prezentat si strategia europeana privind energia în viitorul deceniu, stabilind domeniile prioritate, si anume:  tehnologiile inovatoare, eficienţa energetică, dezvoltarea energiilor regenerabile, infrastructura reţelelor energetice şi protecţia consumatorilor.

%d blogeri au apreciat asta: