Serviciile sociale pentru vârstnici. Trecut, prezent, viitor

finante

Rezumat: Societatea umană s-a bazat din cele mai vechi timpuri pe solidaritatea dintre membrii săi, acesta fiind factorul de bază al supraviețuirii speciei umane. Copilăria lungă, precum și factorii multiplii care duceau la incapacitatea de a vâna au făcut ca încă de la formarea primelor ginte să apară forme de asistență a celor mai neputincioși membrii ai săi. Respectul acordat vârstnicilor apare de la cele mai vechi comunități atestate documentar, pentru ca astăzi să devină un punct important al programelor de politici sociale ale societăților bazate pe welfare state.

Îmbătrânirea demografică a statelor occidentale, corelată cu dimensiuni nesatisfăcătoare ale veniturilor de înlocuire la vârsta pensionării și a numărului redus de urmași care să preia sarcina socială a îngrijirii vârstnicilor, determină o obligație directă a societății de a prelua o parte din această sarcină. În acest sens este important să cunoaștem care sunt drepturile și obligațiile vârstnicilor beneficiari de servicii sociale dedicate dar și modul în care aceste drepturi au evoluat în România, pentru a înțelege mai bine contextul actual și viitor.

Abstract: Demographic aging is representing a new reality of modern society, when the level of pensions and number of successors cannot take all responsibility of social services for elderlies. In this perspective, but also in the spirit of solidarity with the ones who are in need, this analyze try to emphasize the rights of elderlies to receive dedicated social services, also in Romania.

Scurt istoric[1]

Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca activitate formală. Statul devine un actor din ce în ce mai important, surclasându-se bisericii abia în epoca modernă[2].

Putem considera că începutul instituționalizat al asistenței sociale a fost creat odată cu apariția legii elisabetane a sărăciei, în 1601 „The Poor Low” (Legea săracilor) în Marea Britanie. Prin acest act normativ se instituie responsabilitatea statului pentru persoanele dependente în general, concomitent cu activitățile de prevenire a cerșitului şi de atragere a săracilor în activități lucrative care reveneau în grija comunităților locale și parohiilor.

Odată cu universalitatea votului (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi cu difuzarea ideilor socialiste, viziunea asupra sărăciei se schimbă, cauza acesteia fiind găsit în sistemul economic şi nu decăderea morală a indivizilor, lenea şi caracterul lor. În primele două decenii ale secolului XX, în ţările europene au apărut legi care acordau prestaţii persoanelor în vârstă,  şomerilor şi  celor care, nu puteau munci din motive de sănătate. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza bugetul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizării și redistribuirii veniturilor, specific asigurărilor sociale.

Totusi, cu mici excepții privind activitatea sporadica a unor instituții caritabile (Biserica Ortodoxă Română, Biserica Catolică și cea Greco-Catolică, respectiv fundații caritabile apărute în perioada interbelică) care să ofere adăpost bătrânilor fără aparținători, în Țările Române legislația nu se apleacă asupra legiferării unor drepturi pentru vârstnici. O excepție o reprezintă drepturile de pensie, bazate pe principiul  pay as you go, legiferate pentru prima oara în Prusia si care apar in Țările Române destul de timpuriu, dacă analizăm statele centrale si de est ale Europei.

Sistemul asigurărilor de bătrânețe pay as you go creat de Otto von Bismark  în 1889[3] se baza pe principiul potrivit căruia fiecare persoană trebuie sa contribuie la un sistem de pensie de-a lungul vieţii, din suma colectată plătindu-se pensionarii (aflați la acel moment în plată). Anuitatea era plătită persoanelor care împlineau vârsta de 70 de ani, în condițiile unei speranțe de viață de 45 de ani, la acel moment. Sistemul se baza și pe contribuția guvernului federal egală cu o treime din costul de subscriere. Cancelarul german și-a prezentat proiectele de reformă în celebrul mesaj adresat Reichstag-ului la data de 17 noiembrie 1881, prin care a emis ideea revoluționară la acel moment, conform căreia statul trebuie să aibă nu numai misiunea defensivă vizând apărarea drepturilor existente dar și pe cea de a promova pozitiv, prin instituții specifice și utilizând mijloacele de care colectivitatea dispune bunăstarea tuturor membrilor săi, în special a celor aflați în nevoie.

În România este adoptată Legea minelor la 21 aprilie 1895. Prin aceasta se instituie asigurarea socială obligatorie a minelor și a lucrătorilor din industria petrolieră, precum și înființarea unei case de ajutor și a uneia de pensii ale căror fonduri să fie alimentate din contribuția egală a angajatorilor și a salariaților. Calitatea de membru al acestor case era recunoscut oricărei persoane peste 16 ani sub condiția bunei purtări (neparticiparea/ neinstigarea la grevă).

Prin modificarea Codului civil in 1912[4] se creează o reglementare unitară a regimului de pensii pentru bătrânețe, boală și pierderea totală a capacității de muncă, stabilind obligația asigurării muncitorilor din toate întreprinderile care foloseau mașini la contribuțiile pentru pensia de bătrânețe prin suportarea acesteia în părţi egale de către muncitor, patron şi stat. Limita de vârstă era de 65 ani, iar perioada maximă de cotizare de 23 ani.

Perioada interbelică aduce odată cu criza financiară a anilor 1930 o întărire a relației sistem economic-nivel de trai, demonstrând că peste noapte oameni cu situație financiară bună, pentru care au muncit susținut, pot rămâne fără nimic în doar câteva ore. Cozile la cantinele sociale din Statele Unite ale Americii dar și în Anglia și Germania schimbă fundamental viziunea asupra sărăciei și readuce în discuție intervenția statului în programele de asistență socială dar și în stabilirea echilibrului pe piața financiară și cea sindicală. De la principiul pieței complet liberele, autoreglate, filozofia economică se îndreaptă spre neoliberalism, susținut de școala lui Keynes și implementat de reforma New Deal a lui Ronald Reagan, acest curent economic fiind și fundamentul teoretic al statului bunăstării sociale.

Influenta acestor idei economice, completate de realitățile postbelice ale celui de al doilea război mondial au dus la construcția Declarației Universale a Drepturilor Omului prin care se asigură universalitatea accesului la securitate socială. În art.22 din aceasta este menționat dreptul oricărei persoane la securitate socială: aceasta este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalități sale.

În anul 1933 este adoptată Legea Ioanițescu, prin care este unificat sistemul de pensii. Conducerea sistemului de asigurări revine statului şi patronilor dar printre elementele negative ale legii sunt neincluderea în sistem a agricultorilor şi a pensiilor de bătrânețe şi a ajutorului de șomaj. Aceasta va fi modificată in anul 1938 şi este introdusă pensia de bătrânețe printre beneficiile salariatului.

La 1 aprilie 1938 se înființează „Fondul Muncii”, ca serviciu în Direcția Muncii. Fondul se constituia din taxele şi amenzile care formau Fondul pregătirii profesionale şi o contribuție patronală de 1% asupra totalității salariilor efectiv plătite de întreprinderile prevăzute de legea pentru unificarea asigurărilor sociale.

Modificările politico-sociale de după cel de-al doilea război mondial au impact direct asupra viziunii sociale centraliste a statului. Prin adoptarea Legii 10/1949 toate fondurile publice sau private au fost incluse în bugetul de stat. Asigurările sociale, după 1949, încep să constituie pilonul de bază al protecției sociale în România, alocațiile pentru șomaj şi cele de asistență socială fiind nerecunoscute. În aceste condiții, fondului de asigurări sociale îi era alocat un procent ridicat din cheltuielile pentru protecția socială, cheltuielile fiind centrate în special pe furnizarea de pensii (de bătrânețe, invaliditate, urmaș), dar au fost introduse şi alte beneficii cum ar fi indemnizația de boală, de deces, de maternitate etc. În legea pensiilor din 1949 era prevăzut un cuantum al pensiei de bătrânețe de 50-80% din salariul mediu lunar pe ultimele 12 luni de activitate, plafonat la o sumă maximă.

În cursul anului 1954 sunt introduse avantaje de pensionare anticipată şi creșterea pensiei pentru cei care-şi desfășoară activitatea în grupe superioare de muncă (I-II), iar baza de calcul a pensiei constituie câștigul mediu brut lunar din ultimele 12 luni de activitate. Contribuțiile sunt plătite doar de către angajatori, toate fiind unități ale statului. Astfel, 5 ani mai târziu sunt introduse în sistemul obligatoriu de asigurări personalul casnic şi muncitorii agricoli, iar legea este completată de Legea nr.27/1966 privind asigurările sociale de stat şi asistență socială prin care se stabilesc noi cuantumuri ale pensiilor prin diminuarea acestora, iar vechimea integrală necesară pentru pensionarea de bătrânețe se stabilește diferențiat pentru femei fiind 20 ani, iar pentru bărbaţi, 25 ani. Se introduce şi noțiunea de pensie suplimentară pentru care este obligatorie o contribuţie personală de 2% din salariu. Prin această lege se preiau din sistemul Ministerului Apărării Naționale pensionarii I.O.V.R. (invalizi, orfani, văduve de război) care vor fi plătiți din fondul muncii (viitorul buget al asigurărilor sociale) până în anul 2001 când aceste plăţi vor fi suportate din bugetul de stat.

Primele semne ale ineficacității sistemului apar în 1968 când, datorită politicii de creştere a natalității din acea perioadă şi a faptului că alocațiile de stat pentru copii se plăteau din fondul de asigurări sociale, s-a ajuns la cheltuieli mari ale fondului, ceea ce a dus la diminuarea cuantumului pensiei.

La 25 noiembrie 1972 este adoptată Legea nr.10/1972- Codul Muncii al Republicii Socialiste România, prin care se realizează câteva modificări de fond si anume se creşte vechimea necesară (viitorul stagiu de cotizare) pentru pensia de bătrâneţe, care, de acum se va numi pensie pentru limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei si 30 ani pentru bărbaţi; scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate, iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere din ultimii 10 de activitate.

Legea pensiilor din 1966 se abrogă odată cu adoptarea Legii nr. 3/1977 prin care se realizează câteva modificări de fond şi anume creşterea vechimii necesare pentru pensie pentru limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei şi 30 ani pentru bărbaţi, în condiţiile menţionate de codul muncii. Scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere, din ultimii 10 de activitate.

După 1989 din punctul de vedere al legiferării drepturilor vârstnicilor situația s-a schimbat, de la o inexistenta a prevederilor la o abundență de trimiteri în texte normative, dar și acte normative dedicate. Din pacate, multe din aceste drepturi si astăzi sunt doar scriptice.

Astfel, prin Constituţie[5], statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

La sfârşitul anilor ’90 deficitul bugetului de pensii a crescut şi a fost necesară începerea reformei sistemului de pensii. Astfel, în data de 17 martie 2000 a fost adoptată Legea nr.19/2000 – Legea pensiilor şi a altor asigurări sociale prin care s-a realizat o reformă a sistemului de pensii bazat pe principiul contributivității, pensia fiind o medie a punctajului obținut de salariat ca urmare a veniturilor realizate și la care a contribuit la fondul asigurărilor sociale de stat. Pentru administrarea acestuia se înfiinţează Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), în prezent Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP), instituţie care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale precum şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Prin Legea nr.17/2000, aprobata in acelasi timp cu Legea nr.19/2000 s-a reglementat pentru prima data asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Legea a suferit mici modificări în acești 16 ani fiind și astăzi în vigoare. Potrivit acesteia persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, în raport cu situaţia sociomedicală şi cu resursele economice de care dispun. Măsurile de asistenţă socială prevăzute de această lege sunt complementare celor reglementate prin sistemul asigurărilor sociale.

Situația actuală

Drepturile persoanelor vârstnice sunt legate de situația lor socio-medicală. În funcție de perioada contribuită au dreptul la pensie (pensie de agricultor, pilon I și pentru, mai tinerii[6] pensionari de invaliditate, și pilonul II) și/sau servicii de asigurări sociale care nu au legătură cu asigurarea de pensie (biletele de tratament, pensii IOVR, pensia soțului supraviețuitor), respectiv, drepturi de asistență socială prevăzute de sistemul de asistență socială. Prevederile generale privind accesul la pensie și modalitatea de calcul a acesteia se regăsesc în Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Dreptul de pensie se deschide persoanelor care au contribuit minim 15 ani la sistemul public de pensii și îndeplinesc vârsta legală de pensionare (60,5 ani femei/65 ani bărbații).

Tot în această lege se regăsește dreptul pensionarilor la bilete de tratament. Au dreptul la un bilet de tratament balenear persoanele care au calitatea de: a)  pensionar al sistemului public de pensii; b)  asigurat al sistemului public de pensii; c) beneficiar al prevederilor unor legi speciale, care reglementează dreptul la bilete de tratament balnear. Din această din urmă categorie, este prevăzută o cotă de maximum 15% din totalul numărului de bilete acordate gratuit categoriilor de persoane beneficiare ale prevederilor unor legi speciale, cu caracter reparatoriu. În cursul unui an calendaristic un beneficiar are dreptul la un billet de tratament balnear.

Nu toți vârstnicii sunt pensionari sau au dreptul la pensie. Pentru cei cărora veniturile le sunt reduse, acestia pot beneficia de drepturile serviciile și prestatiile sociale generale care se bazeaza pe testarea veniturilor (venit minim garantat, ajutoare de incalzire, ajutoare alimentare de la Uniunea Europeana) precum si la servicii speciale dedicate persoanelor vârstnice.

Prin Legea nr.17/2000 se stabilește principiul prin care asistenţa socială pentru persoanele vârstnice se realizează prin servicii şi prestaţii sociale. Totuși, această reglementare nu este generală, simpla îndeplinire a condițiilor de vârstă nu este suficientă pentru a putea fi subiectul drepturilor prevăzute de aceasta, ci trebuie cumulate si alte condiții precum: a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată; e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.

Serviciile comunitare la domiciliu de care persoanele care îndeplinesc condițiile cumulative menționate pot beneficia, sunt servicii sociale privind îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizarii sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodariei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei, respectiv servicii sociomedicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacitaţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate.

Serviciile de îngrijire personală se adreseazã persoanelor dependente care, ca urmare a pierderii autonomiei funcţionale din cauze fizice, psihice sau mintale, necesitã ajutor semnificativ pentru a realiza activitãţile uzuale ale vieţii de zi cu zi. Situaţia de dependenţă este o consecinţă a bolii şi dizabilității şi poate fi exacerbată de absenţa relaţiilor sociale şi a resurselor economice adecvate.

Persoanele vârstnice, evaluate potrivit grilei naţionale de evaluare a persoanelor vârstnice, care nu au venituri sau acestea sunt mai mici decât triplul venitului net lunar luat în calcul pentru stabilirea ajutorului social pentru o singură persoană (aproximativ 42 lei) pot beneficia fără plata contribuţiei de serviciile comunitare la domiciliu.

Grila naţională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin HG nr.886/2000, cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependenţă care se stabilesc prin evaluarea statusului funcţional, senzorial şi psihoafectiv al persoanei vârstnice. Tipurile de servicii recomandate pentru a fi acordate la domiciliu sau în cămin pentru persoane vârstnice se stabilesc pe baza evaluării nevoilor şi încadrării în grade de dependenţă, a situaţiei economice şi sociale a persoanei vârstnice. Pentru evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice se utilizează fişa de evaluare sociomedicală în care sunt menţionate rezultatele anchetei sociale respectiv socio-medicale a echipei formate din 2 asistenţi sociali din cadrul consiliului local şi completată cu medicul specialist al persoanei dependente.

În situaţia în care, datorită nevoilor specifice şi situaţiilor particulare ale beneficiarilor unui anumit tip de serviciu social, costurile necesare furnizării serviciului respectiv depășesc nivelul prevăzut de standardul minim de cost, consiliile judeţene, consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale municipiilor, oraşelor şi comunelor, în calitate de furnizori publici de servicii sociale, alocă sumele necesare din veniturile proprii.

În prezent, serviciile sociale şi socio-medicale se asigură fără plata contribuţiei persoanelor vârstnice care nu au venituri sau acestea sunt mai mici de 5 ori mai mici decât nivelul venitului net lunar luat în calcul pentru stabilirea ajutorului social pentru o singură persoană, respectiv 28,3 lei. Cuantumul ajutorului social se stabileşte ca diferenţă între nivelul venitului minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau al persoanei singure respectiv corelat cu valoarea bunurilor pe care le deţin solicitanţii acestui sprijin financiar. Dacă din calcul rezultă un ajutor social mai mic de 10 lei, se acorda 10 lei. Nivelul lunar al venitului minim garantat este de 141,5 lei pentru o persoana singură. Contribuţia lunară prin contribuție integrală se stabileşte astfel: persoanele vârstnice care au venituri şi sunt îngrijite în cămin datorează contribuţia lunară de întreţinere în cuantum de până la 60% din valoarea veniturilor personale lunare, fără a se depăşi costul mediu lunar de întreţinere aprobat pentru fiecare cămin; diferenţa până la concurenţa valorii integrale a contribuţiei lunare de întreţinere se va plăti de către susţinătorii legali ai persoanelor vârstnice îngrijite în cămine, dacă realizează venit lunar, pe membru de familie, în cuantum mai mare de 600 lei; cuantumul prevăzut la punctul anterior se indexează prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de indicele de creştere a preţurilor de consum prognozat an/an anterior; susţinătorii legali pot acoperi din veniturile proprii contribuţia lunară integrală printr-un angajament de plată.

Potrivit grilei din Anexa nr.4 a HG nr.978/2015 standardele minime de cost/an sunt stabilite astfel:

  1. 600 lei pentru cel puţin 20 de ore pe săptămână, cu un cost de 15 lei/oră pentru sprijin pentru realizarea activităţilor de bază ale vieţii zilnice in cadrul pachetului de servicii de îngrijire personală la domiciliu, destinate persoanelor vârstnice, încadrate în gradele de dependenţă IA, IB şi IC, potrivit Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000 precum și sprijin pentru realizarea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice,. Serviciile constau in pricipal, potrivit prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările ulterioare, în: a) asigurarea igienei corporale; b) îmbrăcare şi dezbrăcare; c) hrănire şi hidratare; d) asigurarea igienei eliminărilor; e) transfer şi mobilizare; f) deplasare în interior; g) comunicare; Sprijin pentru realizarea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice: a) prepararea hranei; b) efectuarea de cumpărături; c) activităţi de menaj şi spălătorie; d) facilitarea deplasării în exterior şi însoţire; e) activităţi de administrare şi gestionare a bunurilor; f) acompaniere şi socializare; f) deplasare în interior; g) comunicare; respectiv: a) prepararea hranei; b) efectuarea de cumpărături; c) activităţi de menaj și spălătorie; d) facilitarea deplasării în exterior şi însoţire; e) activităţi de administrare şi gestionare a bunurilor; f) acompaniere şi socializare.
  2. 700 lei pentru cel puţin 10 ore pe săptămână, însă mai puţin de 20 de ore, cu un cost de 15 lei/oră, pentru servicii de îngrijire personală la domiciliu, destinate persoanelor vârstnice încadrate în gradele de dependenţă IIA, IIB şi IIC, potrivit Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000. Serviciile decontate sunt pentru sprijin pentru realizarea activităţilor de bază ale vieţii zilnice, în principal, potrivit prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările ulterioare (asigurarea igienei corporale; îmbrăcare şi dezbrăcare; hrănire şi hidratare; asigurarea igienei eliminărilor; transfer şi mobilizare) și sprijin pentru realizarea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice, potrivit prevederilor Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările ulterioare (prepararea hranei; efectuarea de cumpărături; activităţi de menaj şi spălătorie; facilitarea deplasării în exterior şi însoţire; activităţi de administrare şi gestionare a bunurilor; acompaniere şi socializare);
  3. 800 lei pentru mai puţin de 10 ore pe săptămână, cu un cost de 15 lei/oră pentru servicii de îngrijire personală la domiciliu, destinate persoanelor vârstnice încadrate în gradele de dependenţă IIIA, potrivit Grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886/2000, fiind decontate serviciile anterior mentionate la pct.1-2.
  1. Propuneri de îmbunătățire a cadrului actual

Îmbunătățirea situației vârstnicilor poate veni pe mai multe paliere care să rezoneze. Creșterea nivelului veniturilor concomitent cu crearea unei piețe concurențiale a serviciilor sociale în care nu doar statul să dețină monopolul (contractarea serviciilor sociale de comunitățile locale ar deschide oportunități de dezvoltare pentru furnizorii privați de servicii sociale pentru vârstnici la standardul de calitate stabilit prin actele normative).

  • Creșterea veniturilor de pensie/înlocuire la vârsta pensionării poate fi atinsă prin următoarele mijloace: Întărirea şi creşterea gradului de conştientizare a efectelor aplicării principiului contributivității și al responsabilității individuale prin:
  1. creşterea gradului de conformare fiscală şi reducerea muncii la negru/ gri pe principiul fiecare ban contribuit contează la pensie, atât în timpul vieţii active cât şi ulterior, pentru veniturile obţinute după pensionare;
  2. creșterea responsabilității pentru veniturile de bătrânețe a persoanelor care lucrează în activități ocazionale și sezoniere, în special în agricultură, prin crearea unui sistem de asigurări complex, având în vedere specificul acestor activități, în sistemul menţionat anterior.
  • Completarea sistemului multipilon ca sursă de multiplicare a veniturilor la bătrâneţe cu încă 2 sisteme de asigurări sociale, care se urmărească eliminarea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale de stat, multiplicarea venitului la bătrâneţe dar şi în egală măsură o stimulare a creşterii economice prin investirea sumelor acumulate în fondurile de pensii private şi de dezvoltare pieţei de capital cu lichidităţi care nu sunt deloc de neglijat, ceea ce generează o creştere indirectă a consumului.
  1. Lărgirea accesului participanţilor la sistemul de pensii obligatoriu privat (Pilon 2) a persoanelor peste 45 ani, cu un minim de 60 de luni de contribuţii pentru deschiderea dreptului la pensie.
  2. Introducerea sistemului privat facultativ de pensii ocupaţionale (Pilonul IV) cu contribuția asiguratului și a angajatorului fără a fi mai mică de un raport de 1:1, stabilit prin pachetul salariat negociat la nivel colectiv aplicabil la nivelul angajatorului, în vederea fidelizării salariaţilor cu deductibilitate fiscală.
  3. Pilonul V ar putea fi un fond public de pensii care să multiplice o parte a veniturilor pilonului I şi ar putea fi bazat pe un fond special, rezultat din administrarea privată a activelor constituite din doua componente: acţiuni ale statului la diferite societăţi comerciale, respectiv, de sume în numerar, provenite din privatizari şi din care să fie plătite pensii de tip ocupaţional ale bugetarilor cu statut special (forţe armate şi siguranţă naţională, personal navigant, diplomaţi). Astfel, în funcţie de opţiunea salariatului, pentru stimularea pe termen lung a profesiilor cu grad mai mare de responsabilitate socială şi uzură, se poate aplica sistemului facultativ public de pensii ocupaţionale în raport de contribuţie 1/3 angajat 2/3 statul.
  4. Crearea de deductibilităţi fiscale, în regim fiscal echivalent pilonului III de pensii, pentru asigurarile de viaţă plătite sub forma de pensie.
  5. Crearea unui program de sanatate adaptat nevoilor persoanelor varstnice, a caror contributie la bugetul asigurarilor sociale de sanatate continua dupa varsta pensionarii (asigurari obligatorii, in conditiile obtinerii unei pensii mai mari de 1000 lei) care sa ofere un grad sporit de confort, de acces la programe de geriatrie si a altor costuri medicale in functie de recomandarea medicului precum si de acoperirere a cheltuielilor de cazare si tratament in cazul in care sunt necesare servicii socio-medicale in regim rezidential (azil, centru de zi).
  • Acordarea de scheme de ajutor pentru facilitarea adaptării la tehnologii şi a aplicării principiului învăţării de-a lungul vieţii pentru persoanele cu vârstă între 55 ani şi vârsta legală de pensionare.

Deasemenea, este necesară transformarea sistemului de coeziune socială dintr-un sistem pasiv în unul proactiv de suport în situaţiile de vulnerabilitate şi de dezvoltare pe termen lung al individului şi familiei, prin:

  • crearea unui sistem integrat de servicii şi prestații sociale pentru grupurile vulnerabile: 1. realizarea unui glosar de servicii sociale accesibil ca informație si accesare, cu focusare distincta pentru fiecare grup vulnerabil şi bazat pe principiul acordării priorității prevenției şi a susținerii serviciilor la domiciliu (costuri reduse, calitate mai bună a vieții) pentru persoanele vârstnice pornind de la nevoile multiple generate de vârsta si boli asociate acesteia; 2. crearea unui cadru legal și instituțional special privind dependența şi aducțiile, cu servicii specializate pentru dependența funcțională datorată vârstei, handicapului, aducțiilor (alcool, droguri) şi pentru bolnavii în stare terminală; 3. crearea unui sistem integrat de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități pornind de la încadrarea în grad de handicap, la planul de recuperare precum și la accesul la educație şi formare profesională accesibilizată și de orientare profesională având ca scop creșterea gradului de ocupare și scăderea gradului de dependență.
  • asigurarea unei corecte utilizări a fondurilor exclusiv în scopul pentru care au fost colectate (de ex. utilizarea sumei colectate din plata angajatorilor care nu angajează persoane cu dizabilități de 4% aplicată la fondul de salarii, pentru finanțarea programelor de incluziune a acestora- scopul colectării sale), respectiv acordate (pornind de la nevoia individuală acordarea de produse, servicii sau prestații sociale sau un mix între acestea) şi reducerea costurilor administrative (inclusiv prin contractarea serviciilor sociale în condiții concurențiale între serviciile publice şi cele private); respectiv in cazul plații suplimentare la asigurările sociale de sănătate pentru pensionarii cu pensii de peste 1050 lei, prin alocarea acestor fonduri cu destinația pentru care a fost colectata si anume programe speciale pentru vârstnici, a căror creare este mai mult decât necesara având in vedere fenomenul îmbătrânirii populației.

Bibliografie

  1. Constituția României
  2. “Dreptul Social din Perspectiva Istoriei Dreptului și Societății Umane”, Denisa Oana Pătrașcu, prezentat in cadrul Sesiunii de Comunicări Științifice CRIFST, octombrie 2015
  3. „Evoluţia Sistemului de Asigurări Sociale din România”, Denisa Oana Pătrașcu, prezentat in cadrul Sesiunii de Comunicări Științifice CRIFST, octombrie 2014
  4. Cioabă Aristide, Păvălan Lorena, Pogăceanu Rozmari, „Societatea civilă şi drepturile omului”, pag. 5,  Ed. Institutului de Teorie Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997
  5. Legea nr.17/2000 privind asistenta socială a persoanelor vârstnice, republicata
  6. Legea nr.19/2000 privind sistemul de pensii
  7. Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
  8. HG nr. 886/2000 pentru aprobarea Grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice
  9. HG nr.978/2015 privind aprobarea standardelor minime de cost pentru serviciile sociale şi a nivelului venitului lunar pe membru de familie în baza căruia se stabileşte contribuţia lunară de întreţinere datorată de către susţinătorii legali ai persoanelor vârstnice din centrele  rezidenţiale

[1] Informatiile din aceasta lucrare au fost folosite pentru articolul cu titlul “Dreptul Social Din Perspectiva Istoriei Dreptului Și Societății Umane”, autor Denisa Oana Pătrașcu, prezentat in cadrul Sesiunii de Comunicari Știinífice CRIFST octombrie 2015

[2] Cioabă Aristide, Păvălan Lorena, Pogăceanu Rozmari, „Societatea civilă şi drepturile omului”, , p. 5  Ed. Institutului de Teorie Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997

[3] Încheind triada legilor de asigurări pentru muncitori începută cu Legea asigurărilor de sănătate, 1883 și Legea asigurărilor de accidente de muncă 1884

[4] Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale, 1912

[5] Art.47 din Constitutia României

[6] Care au aderat voluntar la pilonul II la varsta de pana in 45 ani, respectiv obligatoriu pentru cei de pana in 35 ani la 01.07.2007

Istoricul delicventei juvenile

Articol prezentat in Sesiunea Octombrie 2012- CRIFST Academia Română și publicat în Revista NOEMA

Curentul criminologic de la Chicago considera că noţiunea de delicvenţă este relativ nouă, iar delicvenţa juvenilă – un fenomen social nou. În motivare sunt aduse argumentele: restrânsa utilizare a conceptului înainte de sec. XIX şi apariţia instanţelor pentru minori abia la sfârşitul sec. XX.

Se acceptă existenţa acestor fapte încă din cele mai vechi timpuri, dar se arată că acestea nu au fost considerate întotdeauna ilegale şi nu au fost denumite ,,delicvente”.

Delicvenţa juvenilă este la fel de veche ca şi modalităţile de maltratare şi victimizare a copilului. Asemenea practici au culminat cu infanticidul – uciderea deliberată a copilului – o practica regulată în societăţile antice. Din Orientul Mijlociu, la Roma, până la societăţile celte şi scandinave, copiii nou-născuţi erau aruncaţi în râu, sacrificaţi în cadrul unor ritualuri religioase. Au fost descoperite oase de copii sacrificaţi, în zidurile clădirilor  construite pe toată perioada existenţei civilizaţiei umane cunoscute, începând cu anii 7000 i.e.n până în 1843 e.n..

         Încă din cele mai vechi timpuri au existat reglementări privind regimul de sancţionare a delicvenţilor minori.

 Antichitatea

         În dreptul antic se făceau, în anumite situaţii, diferenţieri de tratament între minori şi adulţi. Legislaţia Chinei antice prevedea posibilitatea ca minorii sub 7 ani să fie iertaţi de pedeapsă de către împarat, daca nu se făceau vinovaţi de trădare. Pentru această infracţiune ei erau castraţi. În Grecia antică, minorii beneficiau de un tratament special. Platon (427-347 i.e.n.) arăta că un copil, întocmai ca şi un nebun care a săvârşit un omor, putea fii exilat pe timp de un an, iar în caz că nu respecta termenul exilului, pedeapsa se transforma în închisoare timp de 2 ani. Aristotel (384-322 i.e.n.) scrie că minorul se pedepsea doar în caz de ,,omucidere cu voinţă”[1].

         Dreptul roman în epoca celor XII Table (sec.V i.e.n.) constituie o evoluţie în privinţa condiţiei juridice a minorului delicvent ; legea romană făcea distincţie între puber şi impuber, primul având o răspundere diminuată. Un exemplu elocvent este oferit de Ion Peretz în ,,Originile Dreptului Roman” astfel, dacă puberul în caz de furt, putea fii omorât de către victimă după ce era bătut cu nuielele, pentru aceeaşi faptă impuberul era doar bătut cu nuielele şi trebuia să plătească despăgubiri prin cei care exercitau autoritatea părintească asupra lui. Legiuirea lui Iustinian prevedea că minorul până la 7 ani este incapabil şi nu răspundea penal, între 7-14 ani răspundea doar dacă a făcut fapta cu ,,pricepere”, la 18 ani era vârsta tinereţii depline şi după 25 ani era asimilat adultului.

         În legiuirile barbare limita de la care minorul răspundea penal era la împlinirea vârstei de 12 ani, iar în dreptul canonic la 7 ani[2].

      Evul mediu şi Renaşterea

         Primele legiuiri româneşti care se referă la sancţionarea minorilor au fost ,,Cartea Românească de Învăţătură” (1646, Iasi) editată de Vasile Lupu şi ,,Îndreptarea Legii” (1652, Târgovişte) a lui Matei Basarab. În aceste lucrări minorii sub 7 ani sunt consideraţi incapabili şi nu răspund penal, celor între 7-14 ani li se aplicau pedepse uşoare, iar baieţii între 14-20 ani şi fetele între 12-25 ani beneficiau de o micşorare a pedepsei[3].

         În ,,Legiuirea lui Caragea” (1818) minoritatea îşi păstrează aceleaşi limite. Până la 7 ani minorul nu răspundea penal, între 7-14 ani ,,se osândeşte după împrejurări la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire”. La segmentul de vârstă între 1-5 ani se făcea diferenţiere de clasă socială (fii de boier nu sunt supuşi bătăii) ; între 14-20 ani pentru infracţiunile care aveau prevăzută pedeapsa cu moartea pentru infractorii majori, maximul pedepsei admis era 10 închisoare. O particularitate a acestei legi este creerea posibilităţii pentru nevârstnici (20-25 ani) de a cere domnitorului ,,iertarea vârstei”[4].

         Sub influenţa iluminiştilor apar în a doua parte a secolului XVIII-lea, lucrări ce vor juca un rol important în evoluţia ştiinţelor penale. Una din cele mai importante lucrari aparţine lui Cesare Bonesana Beccaria, ,,Dei Delitti e dele pene” (1764), în care autorul pledeaza cu convingere pentru ,,ridicarea omului împotriva violenţei” şi a sistemului inchizitorial, subliniind importanţa prevenirii delictelor şi rolul pedepselor[5].

         La rândul său, Jeremy Bentham în lucrările sale ,,An Introduction to the Principles of Morals and Legislation” (1780) şi ,,Panopticon: or the Inspection House” (1787) dezvoltă principiul utilitarismului, pledează pentru o umanizare a sistemului penal şi anticipează reforma sistemului execuţional penal[6].

         Aceste opere juridice magistrale ar fi fost lisite de suport practic dacă nu s-ar fi ţinut cont de ele la reactarea Codului Francez din 1791 bazat pe principiile egalităţii în faţa legii şi legalităţii sancţiunii. Reproşul care i se aduce acestui cod este ignorarea circumstanţelor în particularizarea pedepselor şi a motivelor care determina criminalitatea. Delicventul minor beneficia de acelaşi tratament ca şi majorul, bolnavul era tratat ca şi cel sănătos.

         Concepţiile criminologice apărute în epocă aduc schimbări şi în codurile moderne româneşti – Condica Criminaliscească a lui Ion Sandu Sturdza, (1826) şi Condica Criminală a lui Barbu Ştirbei, (1852). Se renunţă la pedeapsa bătăii, se ridică limita răspunderii penale la 8 ani, iar pentru minorii între 8-15 ani puteau fii pedepsiţi doar dacă se dovedea premeditarea. În acest caz durata pedepsei era între 3 luni- 3 ani şi se executa într-o mănăstire, dacă nu se dovedea premeditarea erau încredinţaţi părinţilor pentru îngrijire, supraveghere şi sub răspunderea civilă a acestora. Minorii între 15-21 ani răspundeau necondiţionat. Alte inovaţii erau: separarea în închisori a minorilor de majori, crearea unei jurisdicţii speciale pentru această formă de delicvenţă, individualizarea pedepselor.

 Epoca modernă

         Primul Cod Penal Român apărut în 1865 reglementează tratamentul penal aplicat minorilor. Până la vârsta de 8 ani nu răspund penal, între 8-15 ani se prezumă lipsa de pricepere care înlătură caracterul penal al pedepsei, putându-se face proba contrară. În prima situaţie sunt încredinţaţi părinţilor spre educare, sau sunt trimişi la o mănăstire fără să se depăşească 20 de ani. Tinerii între 15-20 ani beneficiază de o reducere a pedepsei, dar răspund   penal necondiţionat. Acest cod reglementează creerea unor instituţii de reeducare a minorilor delicvenţi, dar abia în 1914 ia naştere la Mălureni (Argeş) o colonie disciplinară al cărei scop era reeducarea cerşetorilor şi a vagabonzilor minori – viitori candidaţi la închisoare. La 31 martie 1919 şi-a început activitatea primul Institut de Educaţie Corectivă Român la Gherla (Ardeal), înfiinţat în anul 1886. În acest institut erau internaţi minorii neinfractori dar şi minorii infractori care după executarea pedepsei cu închisoarea, erau supuşi educaţiei coercitive până la majorat. Deşi institutul era organizat după principii moderne erau menţinute şi pedepsele cu bătaia, cu nuiaua şi carcera.

         Curentul pozitivist aflat la summul existenţei sale în Europa aduce cu el o alta percepţie asupra crimei şi a dreptului penal. Reprezentanţii pozitivişti: Cesare Lombrosso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Jacques Quetelet, Andre-Michel Guerry, Hanry Mathew deşi provin din ţări diferite, cu legislaţii diferite, teoriile lor au ca puncte comune centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului, teoria deterministă ca fundament al acţiunii umane, teoria proporţio-nalizării pedepsei cu periculozitatea făptuitorului.

         Aproximativ în aceeaşi perioadă se desfăşoară la Iaşi, sub conducerea pedagogului Constantin Meissner, o adevarată campanie în vederea înfiinţării unor şcoli speciale pentru copiii cu ,,rele porniri”. În 1910 i-a naştere la iniţiativa acestuia ,,Societatea Ocrotirea Copiilor” cu scopul de a întemeia o şcoală pentru minorii delicvenţi şi cei aflaţi în pericol de a deveni delicvenţi. Aceasta şcoală urma să funcţioneze pe lângă Mănăstirea Bistriţa. Spiru Haret, în acel moment ministrul cultelor a alocat acestei instituţii un buget de 5000 lei. Venirea primului război mondial a întrerupt aceasta iniţiativă.

         Perioada primului război mondial aduce la cunoştinta publicului larg concluziile Şcolii de la Chicago prin apariţia în 1914 a carţii Dr.William Healy, ,,The Individual Deliquent” bazată pe cercetările clinice de caz. În aceeaşi perioadă are loc prima Conferinţă Naţională de Drept Penal şi Criminologie (S.U.A.), când se înfiinţează Institutul American de Drept Penal şi Criminologie, unul din cele mai importante foruri de resort. În 1924 Edwin Sutherland publică cartea ,,Criminology” ce pune bazale unei teorii noi, implicit a unei orientări noi care domină o perioadă criminologia americană. Aceasta este teoria asocierii diferenţiate care explică comportamentul criminal ca unul de imitaţie, învăţat[7].

         Situaţia socială de la sfârşitul primului război mondial din România creează oportunitatea realizării reformei juridice. Cele mai importante acte normative în materia delicvenţei juvenile elaborate în aceasta perioada sunt: ,,Legea pentru înfrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor” (D.2908/4 iulie 1921) şi ,,Legea asupra închisorilor şi institutelor preventive” (M.O. 167/30 iulie 1929).

         ,,Legea pentru infrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor” prevedea: înfiinţarea şcolilor de îndreptare şi ocrotire, a unor colonii de muncă pentru minorii vagabonzi şi cerşetori, sau care ,,exercită meserii nepotivite cu vârsta lor”; înfiinţarea unor birouri de triaj care să asigure depistarea urgentă, cercetarea şi înaintarea cauzelor pentru judecare.

Cea de-a doua lege crează cadrul legal pentru înfiinţarea instituţiilor corecţionale pentru minorii părăsiţi, vagabonzi, întârziaţi mintal sau cu purtări rele. Aceste instituţii au ca scop principal calificarea într-o meserie. Cele două legi deşi se limiteaza la câteva infracţiuni, au contribuit la cristalizarea unui sistem de tratament modern pentru infractorii minori.

         Codul Penal de la 1936 încheie procesul de unificare juridică din  România. Majoratul penal a fost fixat la 19 ani. Se disting două etape de vârstă ale minorului: până la 14 ani (minorul nu răspunde penal) şi între 14-19 ani când minorul nu este responsabil pentru săvârşirea faptei afară de cazul când se dovedeşte că a lucrat cu discernământ. Pentru ambele categorii sunt prevăzute măsuri cu caracter preventiv-educativ, tutelare şi de protecţie, care încetează la împlinirea vârstei de 21 ani. Pentru adolescenţii care au lucrat cu discernământ se poate lua una din măsurile de siguranţă: libertate supravegheată, educaţie corectivă, iar ca pedepse se prevedeau: mustrarea sau închisoarea corecţională.

         Prin Codul de Procedură Penală se înfiinţează instanţele pentru minori, iar măsurile de siguranţă se executa în Institute de Educaţie Corectivă în care copiii sunt separaţi de adolescenţi, fetele de băieţi. Dacă după un an de la internare minorul a dat probe de îndreptare obţinând calificativul foarte bine, Comisia de Supraveghere încredinţa minorul reprezentantului legal. Minorii care nu se adaptau tratamentului comun erau supuşi unui tratament individual sau erau repartizaţi într-un grup de internaţi greu adaptabili[8].

         Minorii condamnaţi la închisoare corecţională sau detenţiune simplă îşi executau pedeapsa în cadrul institutelor de corecţie. În funcţie de gravitatea faptei se individualiza şi regimul de deţinere (regim de izolare de noapte, de zi).

         Pe plan internaţional, activitatea în domeniul criminologiei se reia în 1934, când se înfiinţează, la Paris, Societatea Internaţională de Criminologie, cu scopul promovarii la nivel internaţional a studiului ştiinţific al fenomenului criminalităţii. Astfel, în 1946, Consiliul Eco-nomic şi Social al O.N.U. a însărcinat Comisia pentru Probleme Sociale să studieze mecanismele eficace ce ar putea fii promovate pentru prevenirea criminalităţii şi pentru recuperarea delicvenţilor.

         În România, dispoziţiile speciale referitoare la regimul juridic aplicat infractorilor minori se păstrează în Codul Penal de la 1948. Modificările acestui cod vor apărea destul de repede. Prin Decretul 75/ 30 august 1951 se transfera responsabilitatea reeducarii delicvenţilor minori Ministerului Afacerilor Interne. Acesta creează colonii de educare pentru minorii cu probleme de adaptare socială. O altă modificare o aduce Hotărârea Consiliului de Miniştrii 809/4 iunie 1954 conform căreia Ministerului Afacerilor Interne îi revine obligaţia de a crea puncte de primire regionale, interregionale în care să fie îndrumaţi copiii între 3-18 ani, cei sub 3 ani fiind în grija Ministerului Sănătăţii prin intermediul ,,Casei Copilului[9].

 Perioada comunistă

         Prin Decretul 212/ 17 iunie 1960 se menţionează că nu se aplică pedeapsa cu moartea infractorilor minori, nu se aplică pedeapsa amenzii decât infractorilor care au minim 15 ani şi avere proprie sau profesie. În acelaşi an  prin Decretul 213/ 18 iunie 1960 se revine la procedura judiciară pentru minorii neinfractori existent în Codul Penal de la 1936 (art. 144, art. 597).

         La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod Penal. Acesta renunţă la clasificarea în crime şi delicte şi adoptă conceptul generic de infracţiune pentru orice fapt ilicit cu natură penală. Acest cod este în vigoare şi azi, cu mici modificări.

         Conform acestui cod minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanţă personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire a faptui-torului cu o problematică specifică.

         Sunt prevăzute 3 categorii de vârstă. Prima categorie este formată din minorii sub 14 ani care fiind consideraţi a nu avea capacitatea psiho-fizică de a înţelege consecinţele faptelor lor, nu răspund penal[10].

         A doua categorie priveşte minorii între 14-16 ani. Aceştia beneficiază de prezumţia legală de incapacitate penală, dar cu caracter relativ, care poate fii răsturnat prin proba contrarie.

         Ultima categorie include minorii între 16-18 ani, consideraţi a avea, în mod absolut, capacitate penală. Caracterul absolut nu exclude posibilitatea pentru aceştia de a dovedi că se găsesc în vreuna din situaţiile reglementate de art. 48-49 (stări patologice sau anormale), care înlătură răspunderea penală.

         Minorii predelicvenţi şi cei care nu răspund penal pentru faptele comise vor fi supuşi măsurilor educative şi sociale adoptate de organele de protecţie socială. Reglementări asemănătoare sunt întâlnite şi în alte legislaţii : Legea Scotiana din 1968 instituie competenţe pentru fiecare autoritate legală (Children’s Penal), Decretul-Lege nr. 314/ 27 octombrie 1968 din Portugalia prin care se instituie Comisia de Protecţie a Copilului sub 12 ani (vârsta minima a răspunderii penale), Social Service Act de la 1 ianuarie 1982 în Suedia, în Canada (în special în provincia Quebec) au intrat în vigoare o serie de acte normative (1974, 1977, 1982) care au lărgit competenţa organismelor extrajudiciare în materie.

         Prin Decretul  nr. 218/1977 sunt instituite măsurile educative ce pot fi acordate de către instanţă, delicvenţilor juvenili. În general aceste măsuri au fost păstrate, cu excepţia celei privind încredinţarea minorului colectivului în care acesta munceşte sau învaţă. Conform acestui decret, în anumite condiţii delicventul juvenil poate fii sanc-ţionat cu închisoarea. Termenele în care este instituită această măsură sunt de jumătate faţă de cuantumul acordat pentru aceeaşi infracţiune, în condiţii similare, majorului[11].

 Perioada postdecembristă

         Evoluţia societăţii româneşti postdecembriste a determinat unele schimbări şi în materia delicvenţei juvenile. Astfel prin Legea nr.104/1992 au fost abrogate  atât Decretul nr. 218/1977 cât şi Legea nr. 59/1968, prevăzându-se, de asemenea, că pedeapsa închisorii ce se aplica minorilor se reduce la  jumătate.

         Ulterior Legii nr. 104/1992 şi în conformitate cu dinamica de-licvenţională, pentru a facilita situaţia minorilor în dificultate a fost aprobată Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 26/1997. În capitolul III, a acestui act normativ este reglementată situaţia juridica a delicventului juvenil. Împotriva acestuia se pot lua doar măsuri educa-tive – mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă.

         Prin Rezoluţia 1991/ 1 februarie 1992, a Consiliului Economic şi Social din cadrul O.N.U. s-a creat o Comisie Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi a Justiţiei Penale (aceasta instituţie nu e de dată recentă, existând sub diverse denumiri încă din 1946), 3 ani mai târziu creându-se o Divizie Specializată cu sarcina de a formula opţiuni de politică penală şi de promovare a rezoluţiilor O.N.U. în acest domeniu[12].

         Un rol  important în dezvoltarea criminologiei îl are şi Direcţia de Probleme Criminale din cadrul Consiliului Europei. Acesta a elaborat mai multe studii în ceea ce priveşte delicvenţa juvenilă, precum: ,,Delicvenţa juvenilă în Europa după război” (Strasbourg, 1960), ,,Eficacitatea programelor în curs privind prevenirea delicvenţei juvenile” (1963), ,,Presa şi protecţia tinerilor” (1967), ,,Cinematograful şi protecţia tinerilor” (1968), ,,Rolul şcolii în prevenirea delicvenţei juvenile”(1972), ,,Tendinţe în reeducarea adolescenţilor şi a tinerilor adulţi”(1974), ,,Transformările sociale şi delicvenţa juvenilă”(1979), ,,Raport asupra decriminalizării”(1980), ,,Prevenirea delicvenţei juvenile, rolul instituţiilor de socializare într-o societate  în evoluţie” (1982)[13].

         Conferinţele de politică penală constituie o forma importantă de activitate a Consiliului Europei în materia delicvenţei juvenile.

         Un loc important în orientarile de principiu ale Consiliului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor săvârşite de minori.

         Noul Cod de Procedură Penală publicat in Monitorul Oficial, nr. 486 din 15.07.2010 alocă un capitol distinct minorităţii din punct de vede al răspunderii penale.

         Ca modificări fondamentale se numără reducerea vârstei de la care minorul răspunde penal de la 14 la 13 ani, înscriindu-se astfel într-o tendinţă europeană
a dreptului european al minorilor, de exemplu în Franţa, Marea Britanie şi Elveţia limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani, în Grecia şi Olanda de la 12 ani.  Astfel, poltrivi art.114 din Noul Cod de procedură penală minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani nu răspunde penal.
Minorul care are vârsta între 13 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

         O altă modificare legislativă vizează tendinţă reducerii numărului şi caracterului măsurilor privative de libertate în favoarea celor educative, astfel faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o masura educativă neprivativă de libertate. Se poate lua o masură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) daca a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o masură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţia pe viaţă.

Măsurile educativă neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civica; b) supravegherea; c) consemnarea la sfarsit de saptamana; d) asistarea zilnica. Măsurile educativă privative de libertate sunt: a) internarea intr-un centru educativ; b) internarea intr-un centru de detenţie.

O altă inovaţie legislativă priveşte refereatul de evaluare. Potrivit art.117 din Codul de Procedură Penal în vederea efectuarii evaluarii minorului, instanţava solicita serviciului de probatiune intocmirea unui referat care va cuprinde si propuneri motivate referitoare la nat

ura si durata programelor de reintegrare sociala pe care minorul ar trebui sa le urmeze, precum si la alte obligatii ce pot fi impuse acestuia de catre instanta. Referatul de evaluare privind respectarea conditiilor de executare a masurii educative sau a obligatiilor impuse se intocmeste in toate cazurile in care instanta dispune asupra masurilor educative ori asupra modificarii sau incetarii executarii obligatiilor impuse, precum si la terminarea executarii masurii educative.

Supravegherea zilnica nu presupune o implicare directa a serviciului de probaţiune in realizarea activitatilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul in care minorul isi respecta programul obisnuit. In schimb, asistarea zilnica, presupune o interventie activa a serviciului de probatiune, care intocmeste programul zilnic al minorului, incluzand in acest program – alaturi de elementele obisnuite in raport de varsta si situatia scolara sau profesionala a minorului  si pe cele impuse de instanţa judecătorească potrivit art. 122 – mai exact, orice activitate necesara realizarii scopului masurii educative.


[1] Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996

[2] Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996, pag 13

[3] Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996

[4] Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996

[5] Tudor Amza “Criminologie”, 2000, pag. 23

[6] Graham Gilles ,,Rolul Integrării sociale în Pedepsirea Infractorilor”, Revista de Cercetări Penitencare, nr.1/1995 pag. 128

[7] Graham Gilles ,,Rolul Integrării sociale în Pedepsirea Infractorilor”, Revista de Cercetări Penitencare, nr.1/1995 pag. 128

 [8] Graham Gilles ,,Rolul Integrării sociale în Pedepsirea Infractorilor”, Revista de Cercetări Penitencare, nr.1/1995 pag. 128

[9] Nicolae Popa ,,Teoria Generală a Dreptului”, ed. Actami 1996

[10] Constantin Mitrache, Dongoroz ,,Drept Penal Special”, ed. Actami, 1999

[11] Constantin Mitrache, Dongoroz ,,Drept Penal Special”, ed. Actami, 1999

[12] Ortansa Brezeanu ,,Delincvenţa Juvenilă în Uniunea Europeană”, revista ,,Dreptul”, nr. 3/1996, pag 14

[13] Tudor Amza “Criminologie”, 2000, pag. 43-45

Cresterea copilului in Romania lui Boc…

De cateva zile subiectul fierbinte este reducerea indemnizatiei de crestere a copilului pana la 2 ani. Dl. ministru Botis l-a luat in serios pe Boc si incearca sa reduca cheltuielile bugetului de stat. D-na Turcan, din acelasi partid, spune ca nu s-a consultat cu conducerea PDL-ului, iar d-soara Anastase, ne raspunde ca sociolog cu o noua initiativa legislativa privind cresele.

La tv vedem talk-show-uri moderate exclusiv emotional din care nu obtinem niciun fel de informatie calitativa referitor la acest subiect.  Evident e greu sa retragi sau sa diminuezi un drept acordat. Iar constiinta colectiva devine amnezica atunci cand e vorba de beneficii dar care se acorda in perioadele electorale si care s-au restrans in timpul tuturor mandatelor.

Va propun o mica analiza retrospectiva a acestui drept.

In efervecenta inceputului de an 1990 printre primele acte normative care s-au aprobat a fost Decretul-lege nr.31/1990 prin care se instituia concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, înlocuit apoi de Legea nr.120/1997 (aparuta pentru a onora una din promisiunile electorale ale Conventiei Democratice) care majora la 2 ani acest drept, instituind dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în valoare de 85% din veniturile anterioare, oferind și tatălui dreptul de a beneficia de aceste drepturi. In aceasta perioada sumele platite pentru indemnizatia de crestere a copilului se acordau persoanelor care au avut venituri impozabile cu 12 luni inaintea nasterii copilului, din bugetul asigurarilor sociale de stat.

Aici trebuie facuta o observatie: pentru aceasta indemnizatie nu se contribuie special. O persoana care poate fi beneficiara acestei indemnizatii contribuie la sistem la fel ca orice alta persoana nebeneficiara, indemnizatia nefiind obtinuta dintr-un fond contributiv. Contributiile platite ca urmare a obtinerii unui venit (atat impozitul pe venit cat si contributiile sociale) nu se suplimenteaza pentru obtinerea intr-un orizont de timp a acestui benficiu pecuniar. Deci nu se aplica principiile asigurarii, ca in cazul unei asigurari private care sa acopere riscul nasterii si retragerii din activitate pe o perioada pentru cresterea copilului.

În 2003 are loc o plafonare a indemnizației, datorita cresterii numarului beneficiarilor, in special pe baza unei lacune a legii care permitea cumpararea stagiului la sistemul asigurarilor sociale de stat (fara celelalte contributii), dar si ca urmare a cresterii deficitului bugetului de pensii. Guvernantii de atunci s-au vazut nevoiti sa aleaga intre continuarea platii indemnizatiei de crestere copil in procent de 85% si neindexarea pensiilor. Au ales plafonarea indemnizatiei.  Aceasta va fi majorată în 2005 și se vor lărgi sfera drepturilor, se acordă dreptul la concediu pentru creșterea copilului cu handicap de până la 3 ani precum și modificări în privința cuantumului venitului în funcție de tipul concediului (prenatal, postnatal obligatoriu (126 zile) și de creștere a copilului de până la 2/3 ani). Suma aflata in plata la acel moment era de 600 lei. În 2008 in prag electoral cuantumul indemnizației are o noua modificare crescand la 85% din media veniturilor din ultimele 12 luni fără a fi mai mică de 600 lei.

S-au facut trimiteri la reglementarile celorlalte state membre ale UE. Nu exista o reglementare unitara. Din 27 de state membre doar in 12 se plateste o indemnizatie separata pentru cresterea copilului dupa trecerea perioadei postnatale obligatorii.

In ordine alfabetica:

Austria: se plateste pana la implinrea de catre copil a varstei de 30 de luni si cuantumul este de 14,53 euro/zi, care creste cu pana la 50% in cazul gemenilor.

Belgia: poate fi acordata diferentiat in functie de natura contractului individual de munca. In cazul contractului cu norma intreaga nu poate depasi 3 luni si poate fi acordata pana la implinirea varstei de 6 ani a copilului, valoarea fiind 684,94 euro si se acorda doar pentru primele 3 nasteri. In cazul contractului cu timp partial poate fi de maxim 6 luni si poate fi acordata pana la implinirea varstei de 6 ani a copilului, valoarea fiind 342,46 (pentru persoanele sub 50 ani) şi 580,90 euro (pentru persoanele peste 50 ani).

Bulgaria: Este plafonata la primele 3 nasteri cuantumul fiind diferentiat intre copilul sanatos si cel cu handicap, pe o perioada de pana la 2 ani ai copilului. In cazul copilului sanatos pentru care un membru al familiei a contribuit suma este de aprox.123 euro, dar daca veniturile sunt peste 179 euro/membru familie, perioada se reduce la maxim 1 an si suma este de 77 euro indiferent de numarul copiilor. Suma creste in cazul copilului cu handicap pentru care se acorda o prestatie suplimentara de 50 euro.

Cehia: are caracter contributiv, se plateste si parintelui care obtine venituri cu conditia ca de ingrijirea copilului sa se ocupe un adult. Se acordă în 3 rate, care sunt fixate in cuantumuri fixe lunare în funcţie de durata concediului: a) acordarea rapidă a alocaţiei parentale – imediat după plata prestaţiei de maternitate sau a unei prestaţii echivalente, acordate tatălui, in valoare de aprox. 425 euro, până la împlinirea copilului a vârstei de 2 ani; b)
acordarea standard a alocaţiei parentale – imediat după plata prestaţiei de maternitate sau a unei prestaţii echivalente, acordate tatălui, aprox. 283 euro până la împlinirea copilului a vârstei de 3 ani; c) acordarea etapizată a a alocaţiei parentale – imediat după plata prestaţiei de maternitate sau a unei prestaţii echivalente, acordate tatălui sau chiar de la data naşterii copilului dacă nu există un drept la prestaţia de maternitate, in valoare de aprox. 283 euro până la împlinirea copilului a vârstei de 21 de luni sau la o valoare de aprox. 142 euro până la împlinirea copilului a vârstei de 4 ani.

Franta: are caracter contributiv, este plafonata la 531 euro pentru norma intreaga si 404 euro pentru jumatate de norma. Prestaţia zilnică pentru prezenţa părinţilor se acordă timp de 310 zile şi poate fi acordată pe parcursul a 3 ani de zile în funcţie de nevoile copilului.

Letonia: se acorda pana la varsta de 1 an a copilului inclusiv celor care nu au contribuit, existand diferentieri de plafon, atat părintelui care se ocupă de îngrijirea acestuia cât si pentru persoanele angajate in acest scop. Pentru persoanele care au contribuit anterior indemnizatia are o valoare de  70% din media plăţilor lunare ale asigurărilor pe venit, dar nu mai puţin de aprox. 80,20 euro şi nu mai mult de aprox. 561,44 euro ; persoane fără activitate: aprox. 71,61 euro. Daca indemnizaţia pentru îngrijirea copilului se acordă pentru gemeni sau mai mulţi copii născuţi în timpul unei naşteri, se acordă un supliment. Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului nu se acordă dacă se acordă celuilalt părinte pe aceeaşi perioadă de timp o indemnizaţie de maternitate ce are o valoare de aprox. 71,61 euro pentru fiecare din următorii copii născuţi <1 an, sau aprox. 42,96 europentru fiecare din următorii copii născuţi <2 ani;

Norvegia: Se acorda pentru copii in varsta de 1-3 ani in functie de numarul de ore petrecut cu copii. In cazul renuntarii totale la activitate suma este de 402 euro iar pentru o durata minima (pana la 32 ore/saptamana) este de 81 euro.

Ungaria: Se acorda doar persoanelor care au fost asigurate 180 zile in ultimii 2 ani anteriori nasterii copilului. Indemnizatia are o valoare de 70% din media veniturilor obtinute cu un an anterior nasterii copilului, fara a depasi aprox.365 euro si se acorda timp de 2 ani.

Din cele analizate se pare ca adminstratia romana este mai darnica in aceasta privinta decat multe state membre cu un PIB ridicat, multe din reprezentatele G8 neacordand dupa incetarea concediului postnatal nicio indemnizatie.

Dar au altceva. Au ALTERNATIVE!

Cei din clasa medie cu un efort pot angaja o baby-sitter (deloc ieftina) care insa este certificata in acest scop, cu analizele medicale la zi si test psihologic facut de specialisti, care nu isi pot asuma cu usurinta certificarea. Pentru copii de varsta prescolara este obligatoriu ca baby-sitter-ul sa fie o persoana adulta, dupa varsta de 7 ani a copilului putand fi angajata si o persoana minora, dar peste 16 ani.

Pentru ceilalti exista cresele de stat: putine si ieftine, pentru care statul subventioneaza pana la 80% din cheltuieli. Sansele de a gasi un loc in ele sunt destul de reduse, listele de asteptare sunt lungi si de multe ori se face inscrierea inca de la momentul in care mama este gravida.

In caz ca nu reusesti sa obtii un loc la cresa de stat exista alternative private: unele subventionate de locul de munca, pentru care angajatorul ii este dedus in procent de 100% impozitul pe investitia realizata, iar pentru plata contributiei lunare statul subventioneaza partial participarea parintilor (intre 30-50% in functie de veniturile familiei). Exista si alternativa creselor confesionale, unde comunitatea impreuna cu biserica sustin cresa ce functioneaza pe langa biserica/manastire.

Ce are Romania? In mare parte bone, aceasta fiind denumirea unor femei in varsta, de cele mai multe ori pensionate pe caz de boala, a caror experienta este cresterea propriilor copii (fara a mentiona ca aceia au crescut in epoca generatiei cu cheia de gat, cand concediul postnatal se reducea la 3 luni). Parintii mai pretentiosi le platesc un set de analize ca sa verifice starea de sanatate privind bolile contagioase si monteaza webcam-uri pentru a supraveghea activitatea acesteia. Uneori asta duce la concedierea bonei si la reducerea sanselor de a gasi inlocuitoare (vestea se duce repede in zvonistica din parc).

In 2006 am inceput sa lucrez la legea creselor. Entuziasmul meu era mare, gasisem o zona de lacuna legislativa, dupa intrarea in vigoare a legii privind reforma in sanatate a lui Nicolaescu, care abrogase Legea sanatatii publice din anii 70, singura care avea o mentiune privind cresele.

Mi-am propus atunci sa realizez un proiect de lege asa cum am invatat la scoala: cu studiu de impact, punand alaturi specialisti multidisciplinari. Am luat la pas cresele din Bucuresti: 2 in sectorul 2, 3 in sectorul 3, 3 in sectorul 4, 2 in sectorul 5, 3 in sectorul 6.

Primele la care am ajuns au fost in sectorul 5. In 2006 cresa de pe str. elev Popovici Nicolae era incalzita cu pacura iar totul aducea a imaginile din centrele de copii din anii 90. Pacura emana un miros greu, pe mine m-a apucat durerea de cap dupa mai putin de 10 minute. Acolo erau vreo 60 de copii care se jucau cu un rest de jucarii ramase din anii 80… din plastic tare si cauciuc, stand la masute de melamina facute tot in aceeasi perioada anterevolutinara..

Cu totul altceva era in sectoarele 3 si 4, unde se facusera investitii si unele crese primisera sponsorizari de la firmele cu produse pentru copii.

Vizitele cu scop documentar au avut ecou destul de repede. Atat personalul cat si parintii au fost foarte interesati, au completat chestionarele, ne-au pus la dispozitie metodologiile interne dupa care functionau in ciuda pierderii coordonarii metodologice, datorata atator schimbari legisltive.

Am luat apoi legatura cu cei de la UNICEF care facusera cu un an inainte o analiza pe invatamantul prescolar din Romania. Cu sprijinul lor, a celor de la Fundatia Step by Step (specialisti in educatie prescolara), dar si a catorva entuziasti din ministerul educatiei (nu-i voi nominaliza, ca le era teama si atunci si acum de repercursiunile sefilor) a aparut initiativa legislativa semnata de Paul Pacuraru privind legea creselor.

A trebuit sa treaca un an ca ea sa devina Legea nr.263/2007. Parcursul legislativ i-a adus renuntarea la multe capitole si a ramas o lege cadru, care are nevoie de norme metodologice (ce trebuiau sa apara in 90 de zile) care nu au aparut nici pana acum.

Presiunile parlamentare au schimbat inclusiv caracterul personalitatii juridice a creselor finantate de stat (exista capitol distinct pentru cele private) astfel ca in multe consilii judetene s-a ajuns la trecerea creselor in subordinea DGASPC-urilor care le trateaza in regim de centru de zi, si cer ancheta sociala la inscriere!!! Uite cum se limiteaza dreptul la educatie a unor copii din citirea obtuza a unei legi care lasa o posibilitate de a avea sau nu personalitate juridica distincta.

Legea a suferit modificari anul trecut, unele acceptabile, dar care nu au compensat lipsa normelor metodologice. O lege nu trebuie sa stabileasca orarul creselor ci trebuie sa stabileasca principiile educationale si de supraveghere a copilului…. experienta de sociolog a d-nei Roberta Anastase ar fi trebuit sa fie un raspuns la realizarea acestora nu la o noua initiativa care sa reglementeze ceva deja existent….

Bunica mamei mele imi spunea odata ca in Romania niciodata nu a fost timp de facut copii (dar ei au continuat sa se nasca). Ea, care a ramas vaduva de razboi la 28 de ani cu 2 fete de varsta prescolara a trebuit sa gaseasca resursele sa supravietuieasca unei colectivizari fortate si nationalizarii de locuinta… Generatia lor a supravietuit greu si au sperat ca sunt ultima generatie de sacrificiu.

Si generatia noastra spera la fel, dar cu ochii la copii ce se nasc azi, realizezi ca  spirala continua cu ei – ii aduci pe lume intr-o tara in care ca sa-i nasti intr-un spital ai nevoie de noroc sa nu fie arsi, sa alergi la farmacia din spital pentru a cumpara vaccinuri si nu le poti oferi nici macar accesul minim la educatie fara sa suplimentezi cu meditatii, inca din clasa intai.

Dar avem reforme…

%d blogeri au apreciat asta: